Biografie

Măndia Stegaru s-a născut în 6 august 1908 în comuna Drăguşeni, judeţul Vaslui, în familia Ecaterinei şi a lui Neculai Stegaru, fiind al şaptelea copil din cei nouă copii: Elena, Natalia, Tache, Constantin, Mihai, Grigore, Măndia, Gheorghe şi Elvira, toţi crescuţii şi educaşi în credinţa lui Dumnezeu. Măndia, urmând calea pedagogiei a devenit învăţătoare şi astfel, în anul 1928 a fost repartizată în comuna Cărpineni, judeţul Lăpuşna după care  a fost transferată la Bălceana, unde era nevoie de un învăţător. Aici îl va cunoaşte pe viitorul soţ: Ioan Mangâru, directorul şcolii.

3


Dragostea lor s-a înfiripat repede şi s-au căsătorit de 2 august 1931. Pe 25 mai 1932, în comuna Bălceana, s-a născut primul copil – Larisa Mangâru, din cele „trei fetiţe”: Larisa, Lucica şi Tamara.

Iată ce mărturiseşte publicista în volumul: LARETA, CRONICA UNEI VIEŢI ÎNCHINATĂ CETĂŢII, Editura Samia, Iaşi, 2008:

 „Până în anul 1940 am trăit adevărata copilărie fericită, lipsită de griji, dar eram prea mici ca să ne dăm seama. Mai păstrez în minte aroma colacilor şi a cozonacilor din ajunul sărbătorilor de Crăciun. Pomul gigant instalat în sala de clasă, împodobit cu hârtii multicolore sub forma de steluţe, confecţionate de elevi. Benzi de beteală sclipeau în lumina pâlpâindă a lumânărilor. Cu o lună înainte de sărbători începeau pregătirile: confecţionarea stelelor din veşcă de sită, cu o iconiţă în faţă, care îl reprezenta pe Iisus prunc înconjurat de cei trei Magi de la răsărit. În rest decorațiunile se completau cu hârtii colorate, tăiate franjurat şi coifurile din jurul sitei. Se făceau repetiţii, elevii erau grupaţi şi planificaţi pe sectoare, în aşa fel încât, grupurile de colindători să se perinde din 10 în 10 minute cu steaua, în casele gospodarilor din sat.

bunica Armenia

bunica Armenia

 

In Ajunul Crăciunului, venea şi Moş Crăciun şi fiecare, după posibilităţile, talentului oratoric, conform vârstei, recitam poezii uneori înţelese doar de noi. Copii fiind, totul era frumos, aveam toate drepturile, nu numai cele necesare existenţei ci şi darurile care nu lipseau de sărbători şi de zile aniversare. Zile onomastice nu aveam niciuna dintre noi, deci se făcea o economie la acest capitol. Îmi plăcea grozav când tatăl meu mă lua cu el să inspecteze lanul de grâu. Mă aşeza pe gâtul calului, iar eu mă ţineam cu mânuţele de coamă şi chicoteam. Nu-mi era frică nici de cal nici de înălţimea la care mă aflam, ceea ce nu era bine pentru că nu realizam pericolele. Odată, când mă jucam în curtea şcolii, am început să alerg spre căluţul care s-a speriat, m-a apucat de o mână şi mă flutura în aer, aruncându-mă pe un snop de paie. Mi-a rămas o cicatrice care a făcut să-mi amintească mulţi ani de acest episod.

la 4 ani-stg., Hu¡i, 1936

Grădina era un rai, la fiecare pom un „stup sistematic”. Vă imaginaţi cum era primăvara? Copacii înfloriţi, în aer parfum de flori şi zumzet de albinuţe, noi alergând, alintându-ne în această feerie a naturii, călcând în picioare florile care aria răsăreau. Ochii vigilenţi şi ocrotitori ai părinţilor noştri ne urmăreau, deşi a erau foarte multe responsabilităţi, aveau multe probleme de rezolvat atât în cadrul şcolii, cât şi în gospodăria proprie, dar găseau timp să ne vegheze şi să ne şi taie elanul, când era cazul, cu o vărguţă.

Basarabia era una din provinciile ţării cu foarte multe bogăţii datorită pământului său mănos, bogat în cernoziom. Oamenii nu erau foarte înstăriţi, nu aveau case mari, erau destul de modeşti, dar, mâncarea era din belşug. La nunţi, cumetrii şi alte petreceri se făceau colaci mari copţi la cuptor, pe vatră, sau pe frunze de varză.

Bunica Armenia, mama după tata, era cunoscută în sat ca o femeie gospodină şi era chemată pentru a împleti colaci mari cât roata carului. Împletea colacii în şaisprezece, adică şaisprezece şuviţe de aluat, care se împleteau câte două şi cele opt cordoane, care rezultau, erau împletite împreună. Când bunica făcea colaci sau plăcinte, era mare bucurie pentru că ne dădea şi nouă câte o bucată de aluat ca să ne exersăm. Pe bunica Armenia o iubeam mai mult decât după mama.

Ea, ne făcea toate mofturile, ne ţinea pe lângă dânsa la bucătărie, iar noi îi urmăream, cu mult drag, îndemânarea şi îi simţeam dragostea ce toate bucatele gustoase pe care le pregătea. Şi astăzi le simt aromei inconfundabil. Seara, înainte de culcare, se aşeza pe un scăunel lângă sc aveam loc în braţele ei, două stăteam pe genunchi, iar pe Tamara o ţine în braţe.

 Ne spunea poveşti şi de multe ori adormeam în poala ei, cel mai dulce somn pe  care l-am cunoscut. Faptul că bunica ne dăruia atâta dragoste şi căldură şi ne vorbea atât de frumos cu vocea sa blândă, niciodată nu s-a răstit la noi, nici vorbă de pedepse, noi, copiii, i-am spus „Bunica cea bună”.

 Războiul o determină să se refugieze, împreună cu mama şi surorile sale, mai întâi la Huşi (la sora mamei) apoi a urmat: Mizil, Gura-Barza şi  Musariu (Ruda, Brad).

De  localitatea Musariu o leagă multe amintiri:

 „În faţa şcolii aveam o grădină plină cu trandafiri de diferite culori, roşii, galbeni şi albi, sub formă de copaci. îmi plăcea să stau ore în şir în grădină, bucurându-mă de frumuseţea şi parfumul acestor flori alese. La sfârşit de an şcolar am făcut poze în grădină.

La această şcoală erau patru învăţători, iar tata a fost numit director. In această perioadă tata, mama şi doamna învăţătoare Chiscop s-au pregătit şi au dat examenul de gradul II.

În anul 1941 în luna august, după discuţii purtate în familie, cu dorinţa de a alege cea mai bună soluţie pentru noi copii, părinţii au decis ca noi cu mama să rămânem pe loc în Ardeal, iar tata să se întoarcă în Basarabia şi în funcţie de mersul evenimentelor, să fim din nou împreună.

De aici am plecat în judeţul Arad la Miniş, Şoimoş, Dumbrăviţa. Mama a fost încadrată ca învăţătoare la şcoala din comuna Dumbrăviţa, şcoală la care, în martie 1944 a fost încadrat şi tatăl meu, care se reîntorsese din Basarabia. Am urmat clasa întâia şi a doua la Liceul de Fete Elena Ghiba Birta.

Am stat în gazdă la o colegă de clasă, Stela Pâncotan, care avea ca şi mine, o soră mai mică, Lucia. In această casă am fost acceptată ca un membru al familiei. Datorită acestei familii eu am trecut mai uşor peste greutăţile inerente datorate situaţiei noastre de refugiaţi. Contribuţia mea bănească era mai mult simbolică. Regret că nu am avut prilejul să-i mai revăd, dar mai sper, că voi reuşi să ne revedem să le mulţumesc pentru bunătatea, omenia şi dragostea cu care m-au primit în casa lor.

La o vârstă mult prea fragedă am cunoscut privaţiunile şi ororile războiului. Nici nu mai ştiam care erau aliaţii şi cine ne bombarda. Avioanele se lăsau în picaj, mitraliind casele la nivelul ferestrelor. Pe şoseaua din faţa casei noastre treceau soldaţi încolonaţi, iar noi îi întâmpinam cu singurul cuvânt rusesc pe care-1 ştiam „nazat”. Se pare că ei au înţeles cuvântul şi un soldat a pus arma la ochi, dar altul i-a dat peste mână, văzând că inamicii sunt doar nişte copii. La Miniş şi la Şoimoş ne-am întâlnit cu verişorii noştri, Venuţu şi Aurora, copiii lui tanti Neluţa şi nenea Nicu de la Huşi; şi cu Emil, Laura şi Ţucu, copiii lui Nenea Rică, preotul. Eram copii, ce ştiam noi?!… Făceam tot felul de pozne, urcam la cetatea Şoimoş, sau coboram pe malul Mureşului la scăldat sau pescuit. Odată ne-am plimbat cu drezina şi câţiva dintre noi s-au accidentat. Pentru fiecare poznă sigur că ne primeam şi plata cuvenită.

12 iunie 1944 - Lipova - Poză de despărțire –ce bine că nu a fost ultima, aşa cum credeam!...

12 iunie 1944 – Lipova – Poză de despărțire –ce bine că nu a fost ultima, aşa cum credeam!…

– Eu am auzit de la alţi colegi de această adresă şi chiar dacă nu mi-ai fi dat tu scrisoarea, eu tot plecam la datorie.

Acum am înţeles şi mai mult mesajul ziarului „LACRIMI PENTRU BASARABIA”. Pe data de 12 iunie l-am condus pe tata la Gara din Lipova şi înainte de plecare am făcut toţi o poză, căci cine ştie…?

Am rămas cu mama la Dumbrăviţa şi poate că stăteam în continuare, început prigoana împotriva basarabenilor. Consulatul de la Arad a contactat care nu s-au refugiat în 1940. După ce i-au adunat pe toţi, i-au încărcat în va de marfa, fără bagaje, spunându-li-se că vor găsi tot ce le trebuie la destinat s-a mai auzit nimic de ei. In a doua etapă au început să-i caute şi pe cei care s refugiaţi din 1940. Mama a fost chemată de câteva ori la Arad să dea declarai două ori era să-şi piardă viaţa pe drumurile acestea. Odată a fost nevoită să sa tren, fiind acostată de un soldat, iar odată era să fie mitraliată pe câmpul ce spre gară. Norocul ei a fost un şanţ pe care 1-a observat şi s-a aruncat în gloanţele au trecut pe deasupra. Era însoţită de vărul meu, Emil, fiul lui Rică, fratele mamei.

Trăiam cu teama că vom fi deportaţi. într-o noapte, a luat o căruţă bruma de lucruri ce-o mai aveam, am plecat la Gara Căpruţa. Mama s-a pre la şeful staţiei, i-a spus povestea şi temerile noastre. Acest om, de o extraordinară omenie, ne-a adăpostit în casa lui din gară timp de trei zile, până când s-a i tren spre Moldova care să oprească la Vaslui. Cred că era prin luna septembrie-octombrie, am mers la fratele mamei, preotul Grigore Stegaru în comuna Toc Am stat la ei până când mama a primit repartiţie în învăţământ în comuna ” judeţul Vaslui. Şi aşa am scăpat de deportare, datorită credinţei în Dumnezeu puterii de decizie ale mamei, în clipe de mare cumpănă. Dacă tata ar fi ascultat-o pe mama să nu plece în Basarabia, nu ar fi trăit cei şapte ani de coşmar de care a avut parte, deportat fiind în Siberia.

Conform ordinului primit de la Inspectoratul şcolar, tata s-a prezentat la Bălceana, judeţul Lăpuşna (în Basarabia). Aici şi-a reluat activitatea şi pregătirile pentru noul an şcolar. Absorbit de îndatoririle sale ca director de şcoală, nu s-a interesat de mersul evenimentelor care se derulau în acea perioadă. Schimbările majore de pe frontul de răsărit, l-au luat prin surprindere. După ce Basarabia a fost m nou ocupată de ruşi, noile autorităţi au reluat măsurile de represiune asupra populaţiei româneşti.

Până în luna noiembrie au deportat intelectualitatea satelor, chiaburii, primarii şi toţi cei care s-au arătat recalcitranţi faţă de măsurile politice aplicate. Printre cei deportaţi se afla şi tatăl meu. Aşa a ajuns în munţii Urali, a lucrat în minele de uraniu, iar în momentul în care starea sănătăţii nu i-a mai permis să muncească a fost trimis în alte lagăre de concentrare, unde făcea muncă în agricultură. Când lucra în grădinile de zarzavat, era foarte fericit, pentru că avea posibilitatea să mănânce morcov crud, frunze comestibile, având astfel prilejul să se alimenteze puţin mai bine. Era un oarecare aport de vitamine şi săruri minerale, care lipseau din alimentaţia deţinuţilor. De obicei primeau doar o fiertură de cereale numită „caşă”, aliment care consumat timp îndelungat, duce la afecţiuni revere ca: avitaminoză, scorbut, caşexie, etc.

Au urmat timpuri foarte grele şi la noi în ţară: stabilizarea, pierzând toţi banii pe care i-am avut în bănci, foametea. Parţial am fost scutiţi de unele greutăţi datorită familiei fratelui mamei, preotul Stegaru Grigore, care ne-a dat o casă la 7 ansa, un hectar de pământ şi o vacă. Noi eram trei copii în şcoală şi cu un salariu de învăţător nu ar fi făcut fată cheltuielilor.

Eu am venit la Roman, am făcut clasa a IlI-a şi a IV-a la Liceul „Roman Vodă” – erau singurele clase mixte, realizate din două jumătăţi de clase de la cele două licee. Clasa a V-a am continuat-o la Liceul de fete din Roman, după care am terminat şcoala la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, după o întrerupere de un an. În Roman am stat la o soră a mamei ca să pot continua şcoala, iar la Vaslui am stat la un frate al mamei, Nenea Tache, a cărui fiică Lenuţa, verişoara mea, după ani şi ani avea să devină naşa noastră de cununie.

Numai eroismul şi dorinţa mamei, dublate de credinţă, au ajutat-o să învingă toate necazurile prin care a trecut. Sufletul îi era zdrobit de lipsa veştilor de la tata. Nu mai ştiam dacă trăieşte sau nu, iar dacă trăieşte, unde se află ?

Prin anii 1949, minunea s-a înfăptuit. Posturile şi rugăciunile mamei au făcut să primim prima scrisoare de la tata după cinci ani. A fost o mare bucurie şi speranţa că dacă era viu, va veni acasă. Dar, timpul trecea şi nu se întâmpla nimic. Eu, am luat iniţiativa, ca fiecare scrisoare primită de la tata să o însoţesc de o scrisoare de-a mea şi le trimeteam lui „Tătucu Stalin”, spunându-i cam aşa : „Dacă se spune că Tovarăşul Stalin este tatăl tuturor copiilor din lume, cum se poate să îngăduie să ţină la mii de kilometri distanţă pe tatăl nostru şi să nu fie lângă noi, s-o ajute pe mama să ne crească ?” Am trimis trei scrisori cu multe texte care mi-au venit şi mie în minte. După vreo jumătate de an primim o scrisoare de la tata în care ne spunea: ,A venit un domn cu mapa de la Marele Prezidiu şi s-a interesat de mine, spunându-mi că se lucrează la acte şi că mă va trimite în România.”

Se vede că „domnul cu mapa” s-a ţinut de cuvânt şi pe 19 iulie 1951 tata a venit în ţară.

O poveste întreagă şi cu venirea tatei.

S-a comunicat de la primăria din comună că în ziua de 19 – Iulie 1951 tata va veni acasă. Primarul, om cu cap, s-a gândit că trebuie s-o pregătească pe mama, să-i spună cu prudenţă că va veni tata. O persoană care se afla la primărie şi a asistat la convorbirea telefonică, a luat-o la fugă, a venit la noi şi într-o răsuflare a povestit tot, MAMA a leşinat, am scăldat-o cu o găleată de apă şi şi-a revenit. A plâns, a râs, s-a închinat, a mulţumit bunului Dumnezeu şi făcea planul cum primim pe tata. După vreo oră, apare o delegaţie de la primărie, oameni instruiţi, ca să-i dea vestea mamei, cu multă prudenţă. Au început cam aşa: tovarăşa învăţătoare, se aude că o să mai intre în ţară nişte prizonieri care a eliberaţi şi cine ştie, poate că printre ei ar putea să fie şi soţul dumneavoastră. Mama, se face albă ca varul şi cu un glas sugrumat de durere spune:  „domnule, nu este sigur că vine ?” şi leşină din nou. Altă găleată de apă o sal din leşin şi cum deschide ochii, toţi într-un glas: „Vine doamnă, vine soţul dumneavoastră. S-a oprit la părintele Stegaru şi mâine la ora 10,00 este la Dagâţa.”

La poartă apar alte persoane care veneau să se bucure de vestea bun mama, cu ultima fărâmă de putere îi întrebă : „Voi ce veşti aduceţi? Să spuneţi că nu vine, că mor de-a binele-a.”După ce au plecat toţi am început  pregătirile, pentru primirea oaspetelui nostru mult aşteptat. Tamara. care nu îl ţinea minte spunea: „Şi ce-o să facem noi cu un bărbat în casă?” Ce e drept îi noastră în acest timp nu a intrat nici un bărbat. Să nu mint, când zăpezile c abundent veneau vecinii să ne facă tunel de la poartă la uşa casei.

Ne-am pregătit rochiţele noi, care erau de doi ani, le îmbrăcam numai însemnate. Nu am adormit decât târziu, povestind şi făcând planuri : cum întâmpinăm, ce-o să-i spunem ?Tamara îşi repeta mereu poeziile, recitându-1 actriţă. Dimineaţă am cules flori proaspete din grădina noastră şi am porni gară, iar cei trei-patru kilometri nici nu ştiu când i-am parcurs. In gară, delegaţie de întâmpinare: noi îmbrăcate în roz, iar mama cu o bluză albă naţională  avea un aer fericit, tineresc, cum nu-1 mai văzusem demult pe chipul ei.

La un moment dat, în zare, apare trenul, la o fereastră două mâini întinse în  direcţia comunei Tansa, am şi făcut asocierea că o persoană îi arăta tatălui drumul pe care să-1 parcurgă spre casa noastră. Coboară tata din tren, noi emoţionate.

Mama i-a spus :

–             Ionel, bine ai venit, să creştem fetele, eram la capătul puterilor îmbrăţişat şi au început să plângă, noi am făcut un cerc în jurul lor şi v lacrimi de bucurie. Intre timp sosise în gară şi trenul care mergea în sens invers. Toată lumea a coborât din tren şi se întrebau ce se întâmplă. Erau şi persoane Tansa care cunoşteau povestea noastră şi au început să de a explicaţii celor î Tata ne-a îmbrăţişat pe rând şi pe noi, iar pe Tamara ne mai recunoscând-o, a  întrebat:

–             Asta care este ? Mama i-a răspuns:

–             Tamara, cea de-a treia fată, şi în glumă, ai uitat că m-ai lăsat cu trei fete

În momentul în care a apărut tata chiar pe scările trenului, l-am privii era foarte schimbat. Trăsăturile fine, delicate, făcuseră loc unui chip de om suferit, care a îndurat gerurile şi vânturile aspre ale Siberiei, care a trecut prin faze de caşexie. Acum faţa era edemaţiată de mâncarea numită „caşă”. Acest ai dispărut după două-trei luni, când tatăl meu şi-a recăpătat înfăţişarea de odinioară, acea înfăţişare pe care o păstrasem în mintea şi în sufletul meu.

Tata venise cu paşaport ca cetăţean sovietic, vreo doi-trei ani a mers anual la Consulatul Sovietic din Iaşi pentru a-şi plăti taxa de şedere în ţară şi a i se viza paşaportul. Din acest motiv statutul familiei noastre de cetăţenie a fost dat peste cap. Mama şi sora cea mai mică T amara, aveau cetăţenie română, eu şi Lucica aveam dublă cetățenie, iar tata era cetățean sovietic. Cu toate că era cetăţean sovietic, după şase luni tata a fost concentrat în armata română. Fiind ofiţer în rezervă, 1-a dat la administraţie. Intr-o zi ducea alimente cu căruţa, iar caii s-au speriat şi au luat-o la goană. Tata a sărit din căruţă şi a apucat capătul oiştei. Un gest de mare curaj care era să-1 coste viaţa. A stat în Spitalul Militar Iaşi cu multiple fracturi, a fost operat, a avut mult de suferit.

Ce-ţi poate oferi viaţa ? A scăpat din lagărele sovietice, din mina de uraniu şi din cine ştie ce situaţii grele şi aici în ţară putea să-şi găsească sfârşitul la doi paşi de casă!…

Tata a fost încadrat la aceeaşi şcoală în Tansa. împreună, au învăţat să scrie şi să citească generaţii şi generaţii de copii până a venit timpul pensionării.

Am avut părinţi extraordinari. Devotaţi şi conştiincioşi în activitatea didactică, îşi iubeau elevii ca pe proprii lor copii, îi educau, îi învăţau cu răbdare, îi formau pentru a avea un viitor frumos, îi pregăteau pentru viaţă. Unul din aceşti copilaşi Mihai Radu, a ajuns ca peste ani, să ocupe în cadrul Fundaţiei mele „Roman Muşat”, postul de economist la Serviciul de contabilitate. Iată unul din cei care au primit sămânţa sfântă a învăţăturii dată de părinţii mei, care a rodit aşa încât astăzi mă bucur de colaborarea cu un profesionist de ţinută impecabilă şi un om corect, cinstit şi devotat.”

Serbările de sfârşit de an, organizate cu multă grijă, toţi copii erau antrenaţi pe scenă şi îşi etalau talentul la recitat poezii, dansuri şi piese de teatru. Chiar şi celui mai timid copil i se atribuia un rol, cât de mic, pentru a nu se simţi izolat. Iar în ceea ce ne priveşte pe noi, copiii proprii, au făcut eforturi supraomenești ocrotească, să ne crească, să ne instruim, să ne realizăm ca oameni. Greutăţi care au trecut, în special în timpul războiului, când am trăit în refugiu, i foamete, boli şi singurătatea mamei în perioada deportării tatălui, toate le-au înfruntat cu mult eroism.

În anul 1968, s-au mutat la Negreşti într-o casă pe care a închiriat-o şi Mihai Moţoc. Doreau să fie împreună măcar cu una din fete şi să crească nepoţii. Cu timpul au strâns bani şi au cumpărat un apartament în Roman, aşa că în anul 1974 s-au instalat în casa lor. Au dorit un apartament cu 3 camere, cu g lase moştenire la un nepot. De data asta, m-am bucurat eu că îi aveam a mine, să am grijă de ei.

In una din vizitele pe care le-am făcut la rudele din Basarabia, citind un ziar local, am fost surprinsă de articolul de pe prima pagină, intitulat „întoarcerea tunului nume”.

Acest articol relata momentul deportării intelectualităţii şi fruntaşilor satelor şi comunelor basarabene, apoi liste întregi cu numele, prenumele – localitatea de domiciliu ale celor care au fost deportaţi, din care o parte s-au mai întors pe meleagurile natale. Printre aceştia, în primele rânduri, am descoperit – mele tatălui meu, „Mangâru D. Ioan” . Am fost copleşită de emoţie şi de regretul, că tata nu mai era în viaţă să citească acest articol, să afle că deportarea i-a fost un lucru ilegal. El nu era concentrat, era civil, era la datoria lui de dascăl conducător de şcoală cu menirea de a educa şi a forma tinerele vlăstare de -:mâni. Pentru ce această măsură de a ridica intelectualitatea satelor şi de a lipsi populaţia de educaţie şi cultură?

Tatăl meu a suferit enorm în 1940, când Basarabia a fost ocupată şi am fost nevoiţi să părăsim pământul Basarabiei. Eram în Ardeal şi apăruse un ziar intitulat .LACRIMI PENTRU BASARABIA”. Intr-o seară l-am găsit pe tata în sala de clasă, stătea cu capul sprijinit în mâini şi plângea. Am mers la el, l-am mângâiat pe cap şi am văzut că pe acest titlu de ziar erau desenate de către tatăl meu lacrimi. Mi-am dat seama că iubea enorm meleagurile natale, rudele pe care le lăsase şi mai ales pe mama sa.

Am plecat la Hânceşti, la redacţia ziarului, pe care tocmai îl citisem. Ne-am prezentat la redactorul şef şi am comentat articolul respectiv, mulţumindu-le pentru iestul ce l-au făcut în amintirea celor deportaţi. Ni s-a luat un interviu cu privire la trecutul de neuitat al evenimentelor din timpul anilor 1940 – 1945, publicat, de asemenea, în ziarul respectiv…

 ***

Revenind la părinţi, de ce mi se pare, că nu au existat pe lume alţi părinţi mai buni?… Eu cred că fiecare copil îşi venerează părinţii şi spun că sunt cei mai grozavi părinţi din lume. îmi amintesc de cuvintele mamei pe care mi le spunea în copilărie: „Dacă veţi fi cuminţi, veţi fi trei juvaieruri, dacă nu, veţi fi trei pietre de moară!” T amara, care nu prea înţelegea sensul acestor cuvinte, spunea: „Mie nu-mi plaţe giuvaiel.” Cred că am fost copii buni. Toate trei am încercat să le facem viaţa mai bună, să simtă că sunt şi ei ocrotiţi de noi. I-am îngrijit când au fost bolnavi, am fost împreună cu ei în zilele de sărbătoare, la zilele de naştere şi onomastici. Şi dacă aş mai scrie zece pagini de ceea ce am făcut pentru părinţi, nu reprezintă nici măcar 1 % din ceea ce au făcut ei pentru noi… Părinţilor le datorăm totul. Ne-au dat viaţă, ne-au crescut, ne-au educat, ne-au modelat, ne-au ajutat să dobândim o profesie. Ne-au dat sfaturi, multe sfaturi, păcat că nu le-am prea ascultat. Regretele sunt tardive, de prisos. Mă întreb: „Oare le-am spus cât îi iubim şi cât îi respectăm şi că o să suferim enorm la despărţire?

 Tinereţea, cu visele şi energiile ei i-au sădit în suflet dorinţa dea a deveni medic:

 „De copil am văzut ce înseamnă suferinţa, chiar neputinţa noastră în faţa unor evenimente, a căror înrâurire nefastă, schimbă destinele unor întregi generaţii şi chiar ale popoarelor. Războiul, evenimentele istorice pe care le-am trăit la o vârstă de fragedă, mi-au dat o anume dârzenie, o anume angajare spre un r. Un viitor cu mai puţină suferinţă. Oamenii au nevoie de o stare de bine, de sănătate ca să îşi îndeplinească visele, menirea, idealurile.

Pentru alegerea profesiei am ţinut seamă şi de dorinţa părinţilor şi a mamei în mod special. De ce ? Pentru că mama a fost bolnavă în tinereţe, a avut nevoie de asistenţă medicală, iar medicul care a îngrijit-o, a făcut-o cu omenie în primul rând, şi apoi ca medic. Rezultatele salutare ale iminentului său, spectaculoase la acea vreme, s-au datorat priceperii acestui medic, a interesului său special, care i 1-a acordat mamei şi, nu mai puţin, a îndrăzneţelor metode de tratament ce le-a folosit. Prin devotamentul său acest medic a redat-o pe mama familiei sale, şi mai ales nouă, copiilor, care aveam i:a nevoie de ea! Pentru ea profesia de medic era un deziderat imperativ pentru copii săi. Şi aşa a şi fost – noi, cele trei fete am îmbrăţişat profesia medicală.

Mihai Schuster

Mihai Schuster

 Întâlnirea cu ing. MIHAI SCHUSTER a constituit o frumoasă poveste de iubire care se va finaliza cu  căsătoria.

 

Ing. Mihai Schuster s-a născut 28 aprilie 1936 la Paşcani, judeţul Iași, într-o familie foarte muncitoare, cinstită şi onorabilă, calităţi pe care părinţii le-au sădit-o şi celor doi copii: Matilda şi Mihai.

Şcoala primară a început-o în Paşcani, apoi o va continua la Lereşti – Câmpulung Muscel şi la Turnu Măgurele, fiind refugiaţi în timpul războiului în aceste localităţi.

Din anul 1947 s-a stabilit împreună cu părinţii la Roman. Va urma cursurile Liceului Roman Vodă, absolvind-o în anul 1954. După liceu a făcut o şcoală de arhitectură după care s-a angajat la Proiectări Silvice din Roman. În anul 1961 se înscrie la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1966.

Revine  în Roman, încadrându-se la Serviciul de Arhitectură şi Sistematizare a fostului raion Roman. După desfiinţarea raioanelor, lucrează ca diriginte de şantier la Industria Locală, construind Întreprinderea Protan, Staţia 110 apoi, la Şantierul 2 Construcţii, lucrând la modernizarea halelor de la Fabrica de Zahăr Roman.

37

Până la ieşirea la pensie (1991), timp de 21 de ani – a condus  Serviciul de Proiectare la Întreprinderea de Prefabricate Roman.

Era o persoană cinstită, demnă, cu o înaltă ţinută morală. Cu un suflet nobil şi reale calităţi profesionale, a impulsionat activitatea de învăţământ, prezenţa sa fiind un reper de corectitudine şi exemplu pentru tânăra generaţie de azi.

După ieşirea la pensie a continuat să activeze, înfiinţând un atelier de proiectare, oferindu-şi serviciile în acest domeniu.

Totodată a fost unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Preuniversitaria „Roman Muşat”, un activ susţinător al cursurilor pentru formarea de asistenţi medicali şi farmacie din oraşul Roman.

„Iubea nespus de mult călătoriile din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe locuri, obiceiuri, oameni, cultură, vestigii, etc.

8

Nunta de Aur a părinţiilor, 2 august 1981

 

A vizitat multe ţări, numai din Europa, avea încă planuri de viitor. O excursie era pregătită minuţios, documentându-se din colecţia personală de cărţi cu note de drum, călătorii, impresii si hărţi. Sutele de fotografii şi zecile de casete sunt mărturii ale evenimentelor de familie şi excursii. Chiar şi pentru ultima călătorie şi cea din urmă era documentat. Având la dispoziţie biblioteca medicală a casei i-a plăcut să citească si din acest domeniu. Anturajul-familia, medicii care l-au îngrijit, prietenii, au reuşit să-i insufle speranţa ca se va însănătoşi. Necunoscând ce boală necruţătoare îl macină, a plecat dintre noi cu această speranţă. La vârsta de 65 de ani ( s-a stins din viaţă la 18 iulie 2001 ) se simţea încă tânăr, cu putere de muncă şi cu multe planuri de viitor.

Fotografie în ziua de 8 iunie 1970 la Piatra Neamţ, imagine ce va dăinui peste ani spre aducere aminte.-Mihai

Fotografie în ziua de 8 iunie 1970 la Piatra Neamţ, imagine ce va dăinui peste ani spre aducere aminte.-Mihai

27 Aprilie 1996 - La aniversarea lui Mihai

27 Aprilie 1996 – La aniversarea lui Mihai

 Personalitatea lui Mihai Schuster, cu valenţele ei multiple, cu generozitatea şi iubirea de cunoaştere şi frumos a îmbogăţit şi activităţile Societăţii de Istorie a Medicinii şi Farmaciei din Roman, a cărui membru simpatizant a fost „în cadrul şedinţelor a fost o prezenţă vie, activă care ne-a descreţit frunţile şi care ne-a încântat inimile cu acordurile muzicii, pe care ne-a dăruit-o, ca un omagiu, celor care purtăm halate albe. Absenta lui va fi simţită la fiecare şedinţă şi un gând fugar va pleca spre el şi muzica lui cu care ne-a obişnuit şi care acum ne lipsesc”, declara cu respect şi regret, dr. Octav Clocotici, Preşedintele Societăţii de Istoria Medicinii şi Farmaciei din Roman. Cu ocazia comemorării inginerului Mihai Schuster, s-a păstrat un moment de reculegere in amintirea lui. după care s-a ascultat una din piesele muzicale care i-au fost dragi, (la şedinţa din 27 septembrie 2001).

Şi alţi prieteni simt nevoia să-i vorbească, să-i spună, încă o dată cât de mult îl preţuiesc, cum prezenţa sa a fost o celebrare a vieţii, a bucuriei şi frumuseţii – Conf. Virgil Petrovici – Bucureşti scrisoarea lui a fost publicată in Monitorul de Roman, din August 2002.”

 

,, UNUI FIU AL ROMANULUI

Dragul meu Mihai,

Aştern pe hârtie aceste gânduri înnegurate, deşi ştiu că rândurile mele vor rămâne fără răspuns.

Am aflat acum, după mai bine de un an de zile, că ai depăşit pragul vieţii :mai când acest nou mileniu al comprimării secundelor, de abia începuse să mijească. De altfel, daca mă gândesc bine, şi tu ţi-ai comprimat clipele existenţei n neostoita dorinţa de a-ţi depăşi condiţia pregătirii de specialitate. Ţi-ai făcut datoria cu sârg si conştiinciozitate, ca inginer, dar ai considerat că dincolo de practica profesiei sălăşluieşte copacul veşnic roditor al încântării spiritului. Ai dat astfel  vieţii tale o dimensiune superioară care ţi-a bucurat sufletul, iar cu generozitatea ce te-a caracterizat ai dăruit-o şi altora.

Nu pot uita marile aniversări ale urbei noastre – Centenarul Colegiului Naţional Roman-Vodă, sau sărbătorirea celor şase secole de atestare documentară a acestui municipiu – când ai reuşit, uimindu-ne pe toţi, să satisfaci orice solicitare muzicală din inestimabila ta fonotecă. Sau fugarele şi intempestivele noastre întâlniri – Doamne!… de ce nu ştim să prelungim aceste clipe?- când ne împărtăşeam impresii de ieri şi de azi legate de cultura bănească şi universală.

Îmi spunea, iubitoarea şi stimabila ta soţie, doamna doctor Schuster Larisa, că înainte de a trece in nefiinţă, ţi-ai exprimat dorinţa, ca măcar prietenii şi cei dragi ţie să nu te treacă in uitare.

Revenit în oraşul natal, am aprins o lumânare la căpătâiul odihnei tale pământene şi o voi face mereu aşa, cum se întâmplă şi la mormintele părinţilor şi strămoşilor mei. Şi mai cred că atunci când timpul nu va mai avea răbdare nici cu mine, venind şi eu  „acolo sus”, fredonând un fragment dintr-un lied de Schubert sau murmurând un crâmpei din ” Oda Bucuriei” de Beethoven, discret si modest aşa cum te ştiu, îmi vei continua cântarea şi vom discuta pe îndelete, întrucât acum dialogurile noastre au rămas doar o frumoasă şi neştearsă amintire.

Aşadar… La revedere, dragul meu MIHAIU! Dodo”

Conf. VIRGIL PETROVICI

 

 

Reclame
Scrie un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s