L a r e t a – Cronica unei vieţi închinată Cetăţii (I)

1.coperta

Introducere

VIAŢA CA O SĂRBĂTOARE

Nimic nu apropie mai mult pe oameni de zei,

decât faptul de a face fericiţi pe alţi oameni.”

Marcus Tullius Cicero

      Oamenii şi mai ales noi românii, ne măsurăm trecerea prin sărbători. Este ofranda ce o aducem însăşi vieţii. Sărbătorile punctează arhetipul sau acel „myt de l’éternel retour”, fenomen de tip arhaic ce conferă anumitor momente sau lucruri forţă sacră. Iisus Hristos a cucerit şi pentru oameni acest statut. Acum şi omul poate accede la înălţimile transcendentului. Omul capătă conştiinţa de sine şi „se transcende pe sine[1], şi vede şi dincolo de ea, se uită pe sine”[2] , adică se transcende pe sine, fiind apt de cunoaştere sau Iluminat. Fiinţa umană a dobândit puterea de a se uni cu Dumnezeu. Acest dar, venit prin jertfa Mântuitorului, a marcat istoria omenirii. A adus acea lumină reverberativă şi o perspectivă nouă a vieţii. Codul moral, auto impus prin iubire, a schimbat faţa lumii. Mesajul păcii adus de Dumnezeu Fiul a revoluţionat specia umană. Societatea a schimbat „Legea talionului” şi a urcat pe treptele Decalogului îmbogăţit de iubire. Astfel omul şi-a reconstituit fiinţa, acum pătrunsă de har divin, depăşindu-şi condiţia de obiect, în ceea ce putem numi fiinţă sacră. De două mii de ani ne întoarcem la acel moment, sărbătorind, restaurarea omului.

Aşa cum spunea Mircea Eliade, nimic din jurul nostru nu capătă forţă, viaţă, dacă nu este învestit cu har, cu energie divină. De aici şi necesitatea noastră de a celebra, de a da strălucire şi putere atât lucrurilor, fiinţelor, dar şi momentelor care ne aduc acel fior al înălţării condiţiei noastre. Poate că noi am şi uitat cauza sau începutul acestei nobile tradiţii, aceea de a „Sărbători”.

Cert este că sărbătorile au un loc important în viaţa noastră. Celebrăm naşterea, începutul, sfârşitul, împlinirea, eliberarea, şi lista ar continua, important este să intrăm, în acea stare de graţie şi bucurie dată de acest ritual. Volumul de faţă, dincolo de valenţele sale monografice sau biografice, se doreşte o pledoarie pentru acest frumos dar al zeilor care este Sărbătoarea. Acea sărbătoare ce aduce fericire oamenilor, care ţine cont de ceilalţi, îi celebrează şi îi aduce în lumină. Acest exerciţiu al devoţiunii caracterizează concepţia acestei cărţi şi pe autoarea ei. Avem în faţă o frescă realizată în culorile sufletului îndrăgostit de viaţă. Există o generozitate plină de curtoazie care ne invită să ne oprim şi să ne bucurăm de spectacolul uimitor care ne înconjoară. Sunt în această carte câteva teme fundamentale asupra cărora niciodată nu putem spune că am meditat suficient şi pe care autoarea, ni le propune, transpunând în metaforă însuşi destinul său.

Vom descoperi „o curtenie a inimii, înrudită cu iubirea” [3] şi o anume francheţe ce sensibilizează, invitându-ne la o celebrare a frumuseţii vieţii. Iată câteva:

–  baştina ca matrice ancestrală şi izvor de identitate vitală, ca apartenenţa la un social de referinţă, amprentă unică a destinului;

–  legătura tainică cu părinţii şi neamul, imn al iubirii şi statorniciei, creatoare şi păstrătoare de tradiţii, ale căror valori poartă pecetea metaniei în înfiorarea liturgică;

–  binomul sau dualul ca împlinire şi evoluţie, rostire cu reflexe divine a dragostei, trecere şi veşnicie într-o antinomie a sufletului, pecete a umanului ridicat în înălţimi cuminecătoare prin compunere sub cunună;

–  prietenia sau nobleţea aristocraţiei socialului luminat.

Larisa Schuster a primit şi stăpâneşte taina acestor comori ancestrale. Cartea aceasta le aduce lumină. Din paginile ei transpar valenţele aplicate şi aplicabile pentru oricare dintre noi.

Povestirea, poezia şi imaginile evocă cu dramatism, uneori cu umor, momente ale unei vieţi asumată şi înfruntată, desfătată sau prigonită, dar trăită mereu ca o sărbătoare, descoperind şi cucerind noi orizonturi în fiecare clipă ce îi este dăruită de Dumnezeu.

Autoarea, ne introduce în atmosfera unei Românii patriarhale şi aşezată pe temeliile creştine. Cu români destoinici şi gospodari, capabili să-şi trimită fiii să moară pentru a-şi apăra glia strămoşească sau, au viziunea civilizatoare a studiului şi găsesc resursele să-şi trimită copiii la cele mai înalte şcoli din lume, ca apoi să vină să lumineze vlăstarele tinere ce trebuie să le preia ştafeta.

Fată de institutori, Larisa Schuster Mangâru se naşte într-un sat aproape de malul stâng al Prutului cu nume de legendă, Bălceana, unde tatăl său era director de şcoală. Mama sa, a venit de pe celălalt mal al Prutului, din Vaslui, să-şi îndeplinească vocaţia sa de dascăl, întemeind amândoi familie şi gospodărie, vrednică de model, în care trei surioare vor primi crucea unei Basarabii lovită, furate mereu. Larisa, fiind prima fată, va purta pe umerii ei delicaţi de copil, soarta unei istorii nedrepte şi destinul o va conduce prin multe locuri, şi împrejurări neobişnuite.

Tabloul cehovian al celor „trei surori” Larisa, Lucia şi Tamara Mangâru se va transforma în timp. Alături de familie, Larisa nu se lasă niciodată învinsă. Vocaţia succesului le va conduce şi vor preschimba vicisitudinile vremurilor, primejdiile, pierderile şi despărţirile, în succes, prosperitate, şi eleganţă. Visul părinţilor, l-au împlinit copiii. Larisa, a făcut studii, pe nenumărate meleaguri ale ţării, începând şcoala primară în satul natal, colţ de rai basarabean, sub supravegherea atentă şi iubitoare a părinţilor, urmând, după refugiu, peregrinări în Ardealul cu oameni de omenie, ce şi-au primit fraţii în bejenie, cu tot ce aveau mai bun.

O regăsim elevă la Arad, la Liceul Ghiba Birta, apoi, vânaţi de noile autorităţi bolşevizate, se reîntorc într-o Moldovă micşorată, la fraţii mamei, căci cei ai tatii erau „pe scut” în bătăliile patriei. Aici învaţă la ,,Liceul Roman Voda” şi la Liceul de fete ,,Sturdza Cantacuzino” din Roman, apoi la ,,Liceul Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, până în anul 1958, an în care a obţinut bacalaureatul, ca apoi să înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi, facultate , pe care a absolvit-o in anul 1958.

Larisa, frumoasa basarabeancă inteligentă, şi ambiţioasă, face carieră medicală, la fel şi surorile ei, şi mai mult, pune bazele unei şcoli sanitare, după toate exigenţele moderne, făcând, la rândul ei, urmând vocaţia părinţilor, un apostolat pe meleagurile muşatine ale Romanului, unde s-a stabilit. O regăsim în oraşul Roman medic consacrat, cu autoritatea şi experienţa unei cariere dăruită celor din jur, aflaţi în suferinţă. Alături de soţul ei drag, ing. Mihai Schuster, Larisa cunoaşte aici adevărata împlinire a vieţii şi liman ocrotitor.

Să o urmărim pe cărările vieţii, într-o lume pe care, toată viaţa, a trudit să o facă mai frumoasă, să o modeleze după imboldul lăuntric al fiinţei sale. Această carte este o invitaţie la o sărbătoare. Este o sărbătorire a vieţii semnată de Lareta.

Camelia Corban

[1] John Cullberg, „Das Du und die Wirklichkeit, Uppsala, 1933

[2] Dumitru Stăniloaie – Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993

[3] J.W. Goethe

 SĂRBĂTORILE CETĂŢII MUŞATINE

Statuia

Statuia Voievodului Roman Muşat, amplasată în Piaţa Primăriei din Roman în 1992 la sărbătorirea a 600 de ani de la întemeierea oraşului, autor: sculptor Florin Zaharescu.

CETATEA MUŞATINĂ A ROMANULUI LA CEI 600 DE ANI DE LA ATESTAREA DOCUMENTARĂ

Oraşul Roman se numără printre primele „burguri” ale Moldovei., existând, se pare, înainte de întemeierea Moldovei.

Aşezarea sa la confluenţa celor două râuri, Siretul şi Moldova, a atras meşteşugari şi comercianţi, care îşi puteau transporta mărfurile mai uşor pe aceste râuri ce străbat şi acum plaiul Moldovei.

Numele oraşului, a făcut ca mulţi să lanseze în evul mediu, părerea că târgul acesta şi-ar avea începuturile aşezate de coloniştii romani.

Pe de altă parte, cronicarii moldoveni, au luat în considerare doar singurul document intern, oarecum contemporan cu fondarea oraşului Roman şi anume Uricul de Danie emis de Roman I Muşat Voievod la data de 30 martie 1392 pe când acesta se afla în cetatea lui de la Roman. Ei se bazau şi pe similitudinea denumirii oraşului, cu numele voievodului, i-au atribuit această ctitorie pentru sute de ani. Iată însă că, istoricii apropiaţi de noi, în principal Constantin C. Giurescu, au atras atenţia asupra a două dovezi, că oraşul Roman, este mai vechi decât anul marcat pe Uricul Voievodului omonim, ba chiar şi decât perioada domniei sale (1392-1394). Dovada a doua, sigiliul original al oraşului Roman, gravat cu litere şi text latin, provenit de la primii săi colonişti urbanizatori, saşi veniţi din Ardeal, îi coboară începuturile ca şi ale târgului Baia, chiar înainte de fondarea statului feudal Moldova![1]

Iată că urbea romaşcană ar putea avea începuturi mai complexe şi mai interesante din punct de vedere istoric. Cercetările în această privinţă nu s-au încheiat. Aşa stând lucrurile trebuie să ne mulţumim doar cu atestarea oraşului pe baza mult discutatului URIC al lui Roman I Muşat Vodă. Ca probă că oraşul depăşeşte în vechime acest important document, stau alte două mărturii şi anume: cel dintâi sigiliu al oraşului Roman, menţionat deja şi o listă a vechilor oraşe ruseşti şi „valahe” (româneşti). Aşa cum arată Domniţa Hordilă în cuprinzătorul studiu citat mai sus, primul sigiliu utilizat în cancelaria romaşcană, fiind gravat cu litere şi text latin[2] şi nu slavon ca în cancelaria domnească, ar fi o dovadă că oficiul de conducere al acestui târg s-a format înaintea închegării statului moldav precum la târgul Baia, funcţionând sub egida vreunui cneaz local, deci în prima jumătate a secolului XIV [3]. Cam în acelaşi sens pledează şi pomenita „Listă” întocmită la Kiev, în perioada 1387-1391, deci înaintea preluării domniei „de sine stătător” de către Roman Muşat. Printre vechile oraşe din Moldova, Baia, Siret, Suceava se afla şi Romanul. Cu toate aceste mărturii clare, deci atestarea oraşului Roman va trebui să se ţină seama, în continuare, de singurul document autentic, deşi cu referire indirectă, Uricul din 1392 al lui Roman I Muşat Vodă al Moldovei.

Conform actelor, în 1992 s-au rotunjit 600 de ani de atestare documentară a urbei romaşcane. Noi, actualii trăitori ai acestui oraş aşezat la răscruce de ape şi de civilizaţii, cu o istorie bogată şi nuanţată, am avut datoria şi onoarea de a ne celebra vechea cetate. Ne-am dat mâna un grup mare de entuziaşti din toate domeniile: istorici, profesori, ingineri, scriitori, medici, militari, economişti, jurişti artişti, oameni de afaceri, prezidaţi de înalţi prelaţi ai locului, în Societatea „Roman 600″. Am adunat fonduri, am pus muncă şi dragoste, profesionalism şi entuziasm, şi am reuşit să sărbătorim cei 600 de ani ai Romanului, aşa cum se cuvenea.

diploma

Diploma conferită soţului meu, ing.Mihai Schuster, pentru munca depusă la organizarea sărbătoririi oraşului Roman la 600 de ani,1992

S-a realizat, în premieră, „Istoria Oraşului Roman 1392 – 1992″, cu contribuţia unui colectiv numeros coordonat de dr. în istorie – Vasile Ursachi şi Gheorghe David; s-a ridicat o statuie din bronz a Voievodului Moldovei, Roman Muşat, în Piaţa care acum îi poartă numele, s-au organizat, spectacole, sesiuni de comunicări, dezbateri, întâlniri la nivel înalt. Preşedintele ţării, dl. Ion Iliescu , a onorat Romanul cu o vizită oficială la acest eveniment. Sărbătorirea oraşului a mobilizat toată suflarea, de la primar până la micuţii dansatori şi cântăreţi, alături de artişti consacraţi, care au bucurat publicul numeros ce i-a urmărit. Poezia, cântul şi jocul, şampania şi bucatele alese, au încheiat frumoasa aniversare a celor 600 de ani, ai oraşului nostru.

Pornind de la pecetea voievodală a Romanului, bucurându-ne de rezultatele cercetătorilor istorici din ce în ce mai spectaculoase şi interesante, noi, trebuie să-i conferim oraşului un loc important în viaţa noastră, să-l îmbogăţim, să-i mărim faima şi puterea de cetate înfloritoare şi păstrătoare a zestrei neamului românesc.

[1] Epifanie Cozărescu, Atestări la Romanul de odinioară, din vol. Paramedicalia, Bucureşti, 2007, pag. 91-93

[2]  S(igilium) ,,Civium de foro romani” (cu capul de mistreţ la centru)

[3] Preţioasa ştire cum că sosind la Roman, un prim grup de colonişti armeni, voind să-şi aranjeze o bisericuţă proprie, au cumpărat în anul 1335 pe cea de lemn, săsească, rămasă fără închinători. Semn al vechimii sale de minimum 1-2 decenii, deci anterioară descălecatului Moldovei. Ca urmare, cam tot de atunci ar trebui socotită şi vechimea urbanizării localităţii de care ne ocupăm, dacă informaţia respectivă nu s-ar fi transmis iniţial prin tradiţie, fixată abia ulterior

COLEGIUL NAŢIONAL ROMAN VODĂ – 100 ANI ÎN ANUL 1972

În 30 septembrie 1872 în Roman, a luat fiinţă gimnaziul Roman Vodă care iniţial a funcţionat în spaţii închiriate. S-a întocmit un proiect pentru construcţia unui local propriu pe un teren aprobat de Ministerul Învăţământului.

Evenimentele tragice care au avut loc în lume şi în România, au lăsat urme. Astfel, în primul război mondial, clădirea a fost rechiziţionată, elevii s-au risipit, iar cei puţini ce au rămas, au învăţat în turnul şi în chiliile episcopiei. În 1919, împreună cu alte 10 gimnazii din ţară şi gimnaziul Roman Vodă devine Liceul Roman Vodă. În al doilea război mondial, la 1 septembrie 1941, în vila liceului au intrat nemţii, iar aripa stângă a clădirii, funcţiona ca o anexă a spitalului militar. La 15 ianuarie 1945, liceul Roman Vodă şi Sturdza Cantacuzino, şi-au deschis cursurile, ca liceu mixt, dar pentru scurt timp, căci în martie cele două licee s-au despărţit.

După introducerea regimului comunist, liceul îşi pierde titulatura de Roman Vodă. După insistenţele romaşcanilor pe lângă Ministerul Învăţământului se redobândeşte blazonul muşatin. În 1967, vila din curtea liceului, s-a amenajat ca muzeu şcolar şi sediu al revistei „Şcoala nouă”. În 1972, Anul Centenarului liceului, prilej de bilanţ şi retrospectivă a tot ceea ce a jalonat un drum parcurs de la înălţimea unui veac.

Împliniri şi umbre, mii de elevi şi sute de profesori, au edificat un lăcaş de spiritualitate romaşcană de certă valoare. Am avut fericirea atât eu cât şi soţul meu, să participăm la sărbătorirea centenarului. În această perioadă, ca director era domnul profesor Mihalcea Gheorghe, fost elev al liceului. El s-a ocupat de organizarea acestui mare eveniment, coordonând în calitate de redactor- responsabil, întocmirea şi tipărirea lucrării Monografia liceului Roman Vodă în 1972. Revista Şcoala Nouă, a editat numărul IX, cel jubiliar (1872-1972). În articolul introductiv „După o sută de ani” directorul Gh. Mihalcea spunea:

Nume de dascăli şi de elevi ai şcolii s-au înscris şi se înscriu cu cinste în rândul constructorilor de ţară. Romanul s-a îmbrăcat din nou în haine de sărbătoare. Astăzi suntem mai mulţi ca acum un veac. În această zi, aducem prinos de recunoştinţă tuturor profesorilor şi elevilor, care prin munca lor au cinstit numele acestei şcoli.”

Toţi cei care au trecut pragul liceului Roman Vodă în acest secol şi-au adus o contribuţie demnă de apreciat, pe oriunde i-au purtat paşii vieţii şi chiar dacă nu au reuşit să fie prezenţi la „strigarea catalogului centenar”, fiecare poartă mândria că aparţine unui liceu – etalon – , nu numai din Roman ci şi la nivel naţional. Atât eu, cât şi soţul meu, am fost elevii acestui liceu, care şi-a pus amprenta la formarea noastră ca viitori intelectuali. La ceremoniile dedicate centenarului şcolii şi-au dat întâlnire zeci de promoţii, iar profesorii lor şi-au amintit de cei care au trecut în nemurire, dar care au lăsat realizări importante.

S-au desfăşurat programe cultural artistice de înalta ţinută, s-au ciocnit cupe de şampanie, iar ochii ne-au jucat în lacrimi. S-au făcut filme şi fotografii, s-au vizitat locuri încărcate de amintiri şi tocmai în momentul în care discuţiile erau mai înfierbântate, legătura sufletească se reluase, dintr-o dată, clopoţelul a sunat şi ne-a anunţat că a sosit momentul despărţirii. Şi ca toate despărţirile care se fac cu regrete, dar şi cu promisiuni de a ne revedea cu orice prilej se va ivi. Aşteptăm motivele întâlnirilor, căci noi vom fi prezenţi.

„Cartea de Aur” a şcolii, a stat la dispoziţia noastră, pentru a scrie impresiile şi emoţiile pe care le-am trăit în aceste zile de mare sărbătoare. Festivităţile centenarului organizate ireproşabil au constituit o adevărată hrană sufletească nu numai pentru noi, cei care am păşit pe treptele liceului ci şi pentru populaţia întregii urbe muşatine.

De la această dată, s-a păşit în cel de-al doilea veac. La 1 septembrie 1977 Liceul Roman Vodă fuzionează cu liceul de fete nr. 2.( fostul  Liceu  Sturdza-Cantacuzino ).

Liceul de fete nr.2,  s-a deschis în anul şcolar 1923 – 1924 în clădirea construită de Maria Sturdza, fiica scriitorului Ioan Ghica şi de Ecaterina Cantacuzino, care deţinea moşia şi castelul de la Miclăuşeni. Clădirea a fost donată statului cu menţiunea „pentru fete din oraş şi împrejurimi”.

În 1974 liceul de fete a sărbătorit semicentenarul de la înfiinţare, director fiind profesor Ştefania Bajura. În 1977, prin unirea celor două licee s-a realizat o şcoală foarte puternică. După domnul profesor Gh. Mihalcea, în anul 1990 a fost numit director domnul profesor Păduraru Constantin, care a funcţionat până în anul 2001, când a fost înlocuit cu domnul director prof. Stan Viorel. In august 2005 la conducerea Colegiului Naţional „Roman-Vodă” a fost numită ca director, doamna prof. Suman Daniela-Gabriela, care este şi în prezent. În 29 noiembrie 1978, Iosif Constantin Drăgan vizitează liceul şi notează în Cartea de Aur:

Cu emoţie şi admiraţie am vizitat acest liceu care a dat, prin cultură, atâţia oameni de seamă ai Neamţului şi pe care responsabilii acestui institut, au ştiut să păstreze amintirea în muzeul său centenar. Aduc omagiul meu şi oraşului – municipiul Roman – pepinieră culturală a ţării.”

La sfârşitul anului şcolar 1978 – 1979, elevii cu cele mai mari medii ca şefi de promoţie au fost Mareş Marius şi Arvătescu Dan (medic şef secţia Chirurgie, fost director de spital). Îmi face plăcere să-l evidenţiez pe dr. Arvătescu Dan, fiind fiul colegului meu, aceeaşi promoţie, dr. Arvătescu Mircea (care şi el a fost director de spital) şi al dnei dr. Arvătescu Olguţa (una dintre colegele care mi-a fost bună prietenă şi cu care am colaborat la o serie de studii pe care le-am făcut cu ocazia controalelor medicale periodice din întreprinderile municipiului Roman). Din păcate, Mircea nu va veni nici în acest an la semicentenarul nostru.

De asemenea, o menţionez ca şefă de promoţie pe Poplicher Anca, fiica Mioarei Dăscălescu, colega noastră dar din promoţia 1960. Anca la ora actuală este profesor universitar în S.U.A., învaţă matematică pe americani. Foarte mulţi elevi eminenţi, premianţi, olimpici, sunt menţionaţi în revista Şcoala noastră.

În anul şcolar 2000 – 2001, liceul obţine denumirea de Colegiul Naţional Roman Vodă. În acest an 2010, Colegiul Naţional Roman Vodă împlineşte vârsta de 139 ani, îi dorim LA MULŢI ANI!

SPITALUL DE URGENŢĂ ROMAN – 200 ani în anul 1998

Spitalul de urgenta Roman 1998

 

Trecutul istoric al spitalului de astăzi, este strâns legat de fondarea unei mănăstiri în Roman în anul 1753, de către Episcopul Ioanichie al Romanului, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, numită şi Precista. Mănăstirea Precista înzestrată de o serie de donatori, a acumulat bunuri economice, care pe urmă au fost folosite în scopuri de binefacere, pentru bătrâni, văduve, orfani, întreţinerea unei şcoli elementare situate în turnul clopotniţei mănăstirii, o casă de oaspeţi Xenodohiu, pentru călătorii în trecere prin Roman şi un azil de bătrâni.

S-a proiectat chiar şi un „spitălaş” numit Bolniţa Mănăstirii Precista, în anul 1787 în chiliile mănăstirii. Îngrijirile erau acordate de un călugăr numit frate Bolnicer, care avea cunoştinţe de medicină populară. Această bolniţă reprezenta ceea ce se numeşte „Spitalul feudal românesc”. Acesta a avut un rol însemnat întrucât peste 10 ani a constituit nucleul din care a luat naştere spitalul adevărat.

Data de 1 aprilie 1798 este considerată ca dată de naştere a acestui spital. Spitalul mănăstirii Precista numit şi Spitalul săracilor, cu un debut foarte modest, s-a dezvoltat datorită sprijinului acordat de mai marii vremii, ceea ce a permis realizarea unor dotări din ce în ce mai bune, încadrarea de medici şi personal de îngrijire. Spitalul a avut perioade de înflorire, progres şi perioade de stagnare, uneori cu căderi foarte mari, mai ales în perioada războaielor, când spaţiul era rechiziţionat pentru armată de trupele care ne traversau ţara.

Ca şi celelalte spitale de odinioară, spitalul din Roman, a debutat şi a funcţionat în primii săi 121 de ani cu caracter de spital mixt. În 1919, spitalul a fost declarat în mod oficial, având două secţii: medicală şi chirurgicală, fiind încadrate cu câte un medic primar la fiecare specialitate. În 1938 i s-a adăugat a treia secţie, de boli contagioase, iar în 1942 secţia de maternitate.

În 1950, la specialităţile menţionate, s-au adăugat pediatria, dermato-venerice, ORL, oftalmologie şi TBC.

Personalul medical al spitalului. Menţionăm primul medic al spitalului dr. Josephus Muehr, cel care aducând de la Iaşi inventarul „spiţeriei” a deservit-o pentru 7 ani, după care a predat-o unui farmacist.

În perioada 1798-1850 menţionăm o serie de medici care au contribuit la propăşirea spitalului cum au fost: dr. Al. Theodorie, dr. Vafrino Marini, dr. Mihail Burada, dr. C. Mârzescu, dr. Nicolae Fălcoianu, ultimul fiind declarat cetăţean de onoare al oraşului Roman.

În anul 1950 se preconiza o mare reformă sanitară dar, personalul medico-sanitar a trecut cu succes peste dificultăţile inerente ale „epocii de tranziţie”, ieşind biruitoare ca de fiecare dată. Istoria Spitalului de Urgenţă Roman se găseşte în cartea „Istoricul Spitalului Municipal „Precista Mare” din Roman până la bicentenar (1998), parţial şi al vieţii medico-farmaceutice romaşcane” sub redacţia dr. Epifanie Cozărescu, dr. Octav Clocotici, dr. Arvătescu Dan.

Muzeul de Istorie a Medicinii şi Farmaciei conţine aparatură şi instrumentar cu care s-a lucrat acum 200 de ani în urmă, tablouri ale unor iluştri medici de la înfiinţare şi până în prezent.

S-a elaborat o machetă pentru „medalia jubiliară” a bicentenarului cu următoarea configuraţie: pe avers s-au reprezentat trei figuri deosebite din istoria Spitalului Roman (Episcopul Veniamin Costache, dr. Alexandru Teodorie, dr. N. Fălcoianu), pe revers s-a schiţat o parte din faţada Spitalului Precista Mare, peste care s-au suprapus siglele farmaciei şi ale medicinii. Medalia mai conţine datele 1798-1998

Desfăşurarea manifestărilor sărbătoririi bicentenarului:

Prima zi, 3 aprilie 1998, ora 9:30

–         deschiderea şedinţei omagiale festive în sala mare a Casei de cultură. Au

fost de faţă peste 350 de invitaţi, cărora la intrare li s-a înmânat câte o

„diplomă festivă de participare”.

Prezidiul şedinţei a fost format din

–        PS Episcop Eftimie Luca – Episcop de Roman

–        Excelenţa Sa Episcop Petru Gherghel, Episcopul Diocezei Catolice Iaşi

–        Ec. Ion Vlad, primarul municipiului Roman

–        Ing. Andrei Dimitriu, fiu al Romanului, ministru secretar de stat

–        Prof. dr. N. Marcu, preşedintele Societăţii Române de Istorie a Medicinii

–        Prof. univ. dr. C. Romanescu, preşed. Societăţii Române de Medicină Iaşi

–        Dr. Cătălina Pălănceanu, directorul Spitalului Precista Mare

–        Dr. Octav Clocotici, preşed. Societăţii de Medicină şi Farm. Roman

La şedinţa festivă au adus mesaje de salut aproape toţi membrii din prezidiu.

A urmat momentul festiv de înmânare a diplomelor de onoare, a bicentenarului, unor distinse personalităţi din Roman şi din alte localităţi.

S-a înmânat apoi „medalia jubiliară” tuturor membrilor Societăţii de Istorie a Medicinii şi Farmacie din Roman, precum şi altor personalităţi din Roman şi invitaţi.

În pauză a avut loc un reuşit program muzical instrumentar dirijat de prof. Radu Cozărescu, interpreţi fiind Ioana, Maria şi Ştefan Cozărescu, elevii Bogdan Măndăşescu şi Radu Ursu. Şedinţa de dimineaţă, a continuat cu un grupaj de comunicări de înaltă ţinută ştiinţifică.

În după amiaza aceleaşi zile a avut loc un tedeum de pomenire în incinta bisericii Precista Mare, săvârşit de un sobor în frunte cu PS Episcop Eftimie Luca,

Episcopul Romanului însoţit de preacucernicii parohi Mihăiţă Popovici şi Ionel Gherasimescu, preotul consilier eparhial Gh. Miron, diaconul Morăraşu şi alţi preoţi şi diaconi acompaniaţi de corul bisericii.

În holul mare al spitalului Precista Mare, s-a amplasat o placă comemorativă cu următorul text:

Astăzi 1 aprilie 1998 s-au comemorat 200 de ani de la fondarea spitalului şi a spiţeriei Minerva prin osârdia egumenilor Gherasim Putneanu şi Vartolomei Putneanu ai mănăstirii Precista, ajutaţi de Episcopul Veniamin Costache al Romanului, punând astfel bazele asistenţei medicale şi farmaceutice în această urbe. Placa memorială de faţă, reprezintă un omagiu adus ctitorilor, urmaşilor adăugitori şi corpului medico-sanitar al acestui aşezământ, care prin sacrificiu şi munca lor, au contribuit la înfloritoarea stare actuală.”

Textul a fost întocmit de dr. Epifanie Cozărescu.

În continuare s-a vizitat Muzeul de Istorie al Societăţii de Medicină şi Farmacie Roman de către toţi cei prezenţi apreciind valoarea exponatelor.

Eu cu Mihai alături de Dr. Mărioara şi ing. Edu Schacter, la serbările Bicentenarului

Eu cu Mihai alături de Dr. Mărioara şi ing. Edu Schacter, la serbările Bicentenarului Spitalului Municipal Roman

 

Seara s-a încheiat cu un cocktail oferit de organizatori, în sala de festivităţi a spitalului.

In ziua a doua, 4 Aprilie 1998, dimineaţa, a fost consacrată continuării comunicărilor, comunicări de o înaltă ţinută ştiinţifică, urmate de intervenţii şi comentarii interesante. A avut loc şi o şedinţă de lucru a Societăţii Române de Istorie a Medicinii, prezidată de dl. prof. N. Marcu, preşedintele societăţii.

După amiază, s-a vizitat Muzeul de artă din Roman unde erau expuse opere de artă plastică, pictură şi sculptură, realizată de medici, cadre medii, etc. expoziţia a fost organizată de muzeograf prof. Minodora Ursache, dr. N. Maximenco şi dr. V. Munjiu, recunoscuţi ca, valoroşi mânuitori ai penelului şi dălţii.

S-a vizitat catedrala muşatină a Episcopiei Roman, despre care N. Iorga spunea că are „cea mai frumoasă catapeteasmă dintre bisericile din S-E Europei”, de asemenea, o pictură murală deosebită şi unele fresce originale realizate de unii pictori aduşi la Roman după terminarea Voroneţului. S-a vizitat muzeul de artă bisericească, bogat în obiecte valoroase de cult, cărţi, odăjdii, etc. Ziua s-a încheiat cu o masă colegială oferită de gazde în Salonul albastru al Hotelului Roman.

Ziua a treia, 5 aprilie 1998

S-a organizat un periplu nemţean pentru a da posibilitatea oaspeţilor din afară, de a vizita o parte din comorile şi frumuseţile judeţului nostru. Ca obiective au fost vizitate: Casa Memorială Ion Creangă din Humuleşti, Mănăstirea Neamţ cu muzeul său, Mănăstirea Secu şi Sihăstria (capela pictată de Prodcenco). Fiind postul Sfintelor Paşti, am fost invitaţi la o masă de post, stropită cu un pahar de vin călugăresc. La întoarcere s-a făcut un popas la Hanul Ancuţei. Din acest punct terminus, fiecare s-a îndreptat spre localitatea de domiciliu.

Acest eveniment s-a oglindit în presa locală fiind transmis şi pe canalul de televiziune local.

SOCIETATEA DE ISTORIE A MEDICINEI ŞI FARMACIEI

Face parte din viaţa noastră, ştim că există, că o dată pe trimestru ne întâlnim, ne simţim noi înşine, despovăraţi de ani. Toată lumea este numai spirit.

Aici aflăm noutăţi medicale, prezentate în referate interesante, aici se comentează participarea la diverse sesiuni ştiinţifice, congrese, aici se deapănă amintirile din diversele excursii făcute în lumea întreagă, aici se fac săpături în trecutul istoriei, în trecutul medicinii. Din când în când, aşa e viaţa, ne amintim de cei ce au fost.. .Tot aici se fac lansări de carte, sunt prezentate gândurile celor care suferă, creează şi apoi dăruiesc.

Aici toţi venim cu dorinţa de a ne încărca sufletul şi mintea cu ceva nou şi venim cu dorinţa de a dărui, de a ne face utili. Şi dacă noi ne bucurăm de toate aceste trăiri, o datorăm celor care au ştiut să organizeze în urbea noastră romaşcană această filială a Societăţii de Medicină şi Farmacie, care a fost motorul şi sufletul acestor întâlniri.

Dl.dr. Octav Clocotici conduce o şedinţă a Societăţii de Istoria Medicinii şi farmaciei,
Dl. dr. Octav Clocotici conduce o şedinţă a Societăţii de Istoria Medicinii şi farmaciei, având la dreapta pe Dr. Ioan Chereji şi la stânga Preotul Mihăiţă Popovici

Preşedintele, dr. Clocotici Octavian, are longevitate în conducerea societăţii de medicină şi farmacie. Nu ne putem imagina o altă persoană în această funcţie, este aici din „vremuri imemorabile” Nu mai puţin importantă este contribuţia seniorului nostru, dr. Epifanie Cozărescu, a cărui activitate pe tărâmul istoriei medicinii, ne-a îmbogăţit oraşul şi mai ales viaţa medicală cu un Muzeul Iatro-istoric, unic în Moldova şi în ţară şi cu studiile şi cercetările domniei sale în domeniul istoriei medicinii, datorită cărora beneficiem de o istorie completă şi bine documentată a vieţii medicale din urbea noastră muşatină, încă de la începuturile ei.

1

În faţa Muzeului Iatro-Istoric din Roman, din incinta Spitalului „Precista Mare” (spitalul vechi) cu colegii la o şedinţă a Societăţii de Istoria Medicinii şi Farmaciei, filiala Roman, 2008

Are un colectiv de valoare în persoana dlui dr. Chereji Ioan, a doamnei farmaciste Avădanei Magdalena şi a doamnei dr. Dorina Luchian. Iar dacă reuniunile se ridică la acest nivel este pentru că invitaţii şi membrii noştri ai societăţii, peste 40 la număr, sunt intelectuali de mare valoare, cum ar fi domnul profesor A .M. Ciobanu, dr. Cozărescu Epifanie, prof. Andone, preot Florin Ţuscanu, dr. Macovei Ortansa, dr. Măndăşescu Silvia, dr. Popovici Gabriela, farm. Avădanei Magdalena, dr. Petre Toporaş, dr. Doina Chelaru, Dr. Dan Arvătescu, Dr. Firăstrău Victor etc.

Nu pot să nu o amintesc pe colega noastră Gabi Păvăluţă, această doctoriţă şi poetă sensibilă, care ne bucura, creând o atmosferă în care arta, frumosul şi poezia înnobilau adunările noastre. Amintiţi-vă de aranjamentele florale, însoţite de un text adecvat sezonului, pe care cu atâta gingăşie ni le dăruia. Îi dăruim şi noi o lacrimă care se prelinge din sufletul nostru.

Nu voi uita ultima şedinţă din decembrie 2003, când am venit cu elevii de la şcoală, cu care am cântat colinde de Crăciun. A fost o atmosferă de sărbătoare, am remarcat bucuria pe care a manifestat-o Gabi Păvăluţă, cu toţii am cântat colindele şi am trăit mpmente emoţionante.

Anul următor, la şedinţa din septembrie, s-a anunţat că următoarea întâlnire va fi în trimestrul I 2005. Gabi a întrebat de ce nu ne mai vedem de Crăciun, aşa frumos a fost în anul trecut! I s-a rîspuns că ne vom revedea la anul în semestrul I. Gabi cu o tristeţe în glas a spus: ,,La anul? Poate nici nu mai ajung la anul!”. Şi a avut dreptate, în vara anului 2005 ne-a părăsit lăsându-ne versurile ei drept consolare.

La şedinţa de Istorie a Medicinei, trimestrul al II-lea 2005:

Vara asta pe hârtie,

Dragi imei, nu o să vie!

Ea de drept a şi sosit,

Pe toţi, bucuroşi v-a găsit

*

Strânşi cu toţi ca altădat

Doar eu ghemuită-n pat

Mă gândesc la soarta mea

De ce a fost aşa de rea?!

*

De nu-i pare rău nimănui

Ce-aş putea eu spune, cui?…

C-altădată şi eu om am fost

Acum nu am nici un rost!

*

Toamnă cu alai de frunză moartă

Puse de a vieţii soartă

Să calci peste ele, Doamne,

Greu e în atâtea toamne!

*

Sunt bătrână şi urâtă

Şi mai sunt şi amărâtă

Şi a mai venit şi toamna,

Unde e din mine ,,Doamna”?

***

Testament

Când veţi veni de la înmormântare

Nu măjeliţi în gura mare,

Ma ibine trageţi o mâncare

Să aibă două porţii fiecare…

 

Să ştiţi că duhul meu e aici cu voi

Ca să petrecem cum ştim noi,

Să cânte un tango şi un vals apoi

 

Şi borşul aburind şi sărmăluţe,

Coniacul curgă-n păhăruţe…

 

Veniţi cu flori în braţe

Şi poate cu lacrimi amare

Şi să strigaţi cu voce tare

S-aud şi eu de sub pământul tare

,,Sărut mâna naşă mare”

 

Am îndrăgit o viaţă întreagă

Neastâmpărul lumii din jurul meu,

Căreia i-am strecurat atâtea înţelesuri,

Căreia i-am dăruit atâtea fapte, iar dacă

Din truda mea vor rezista

Să facă aprecieri severe

Şi implacabile a viitorului,

Doar câteva dintre faptele mele,

Atunci liniştea de dincolo de mormânt

Îmi va şopti că nu am trăit degeaba.

Da Gabi, te asigurăm că nu ai trăit fără rost, ai făcut o profesie în care ai pus mult suflet, ai avut o familie numeroasă, ai dus o viaţă demnă şi onorabilă, ai realizat cele trei condiţii: casă, pom şi copil, ţi-ai alinat sufletul cu scrisul şi te asigurăm că toţi cei care te-am cunoscut, te-am iubit şo apreciat. O personaă ca tine nu va fi dată uitării nicicând.

Este o mare cinste a fi contemporan cu dl dr. Cozărescu Epifanie. Toţi ne-am bucurat de prezenţa activă a domnului doctor la toate întâlnirile noastre. Fiecare ar avea un motiv de a elogia personalitatea acestui, permiteţi-mi, sa-l numesc „monstru sacru” al istoriei medicinei romaşcane.

Pe lângă tot ce se cunoaşte despre domnia sa, eu voi veni cu o amintire pe care o am despre domnul doctor, într-o anumită împrejurare. Începusem activitatea didcatică în anul 1994, la o altă Şcoală Postliceală Sanitară. Predam printre alte obiecte şi Istoria şi etica profesiei. Am primit de la domnul doctor două cărţi însoţite de un bilet care suna astfel: ,,Stimată doamnă doctor Larisa Schuster, în aceste două volume aici alăturate, Istoria medicinei şi Elemente de deontologie medicală, încerc să răspund solicitării dvs. Cum spuneam, ele au mai fost utilizate la expuneri de acestea în faţa elevilor, elevelor Şcolii tehnice sanitare din Roman, cu ani în urmă.

Vă rog, însă, ţineţi cont că lucrările ce vi le pot oferi sunt concepute pe bazele teoriei, ideologiei, materialiste marxist-leniniste, care trebuie eliminate din conceptul cursului ce vi-l veţi întocmi. Cu regret, încă nu au fost realizate materiale de acest gen pe baze filosofice spre care se îndreaptă societatea noastră contemporană. Din această cauză, elaborarea unor cursuri de istorie, deontologie şi etică profesională medicală, se fac pe propria răspundere a cadrelor  didactice implicate în acest delicat proces de învăţământ.

Vă doresc succes deplin, al Dvs. Epifanie Cozărăscu”.

Ce concluzie se poate desprinde din acest gest plin de responsabilitate şi de seriozitate. M-a impresionat profund modul în care a abordat problema, mi-a dat un sfat preţios, competent. Să împrumuţi o carte cuiva şi să-i dai sfaturile necesare legate de conţinut. Nu mi s-a mai întâmplat acest lucru niciodată. La una din şedinţele noastre, am creionat câteva portrete:

Ca director a fost competent,

Ca Şef de secţie, excelent

E Preşedinte acum cu noi aici

Şi se numeşte Octav Clocotici

*

Recunoscut ca medic, dar…, s-a pensionat

Însă iubeşte cu adevărat,

Istoria Medicinei, amintind oameni de valoare,

Domnul doctor Cozărescu Epifanie.

*

Acest temerar prin munca lui neobosită
A propulsat Istoria Medicinii , înainte
Şi a slujit-o cu credinţă
Pe cât i-a fost lui cu putinţă.

2Dl. dr. Epifanie Cozărescu la şedinţa Societăţii de Istorie a Medicinii, 2004.

***

Profesor, literat, muzician,

Filozof şi amtematician

Eu l-aş numi ,,enciclopedianul”

Pe domnul profesor Gh. A. M. Ciobanu.

***

De istorei este tobă

Povesteşte peste o normă

A scris doar două tone

Domnul  profesor Gh. Andone.

***

 

De la tinereţe pân la bătrâneţe

A scos dinţi la cleşte

Se vede că i-a mers bine

De cabinet încă se mai ţine.

                                               (Lui Marioara Schacter – medic stomatolog)

Ședința de Istoria Medicinii, 27 Septembrie 2007.

Ședința de Istoria Medicinei, 27 Septembrie 2007.

MIHAI, pentru aportul său în cultură şi artă la aceste adunări ale medicilor este invitat in permanenţă, fiind membru de onoare - Martie 2001-

MIHAI, pentru aportul său în cultură şi artă la aceste adunări ale medicilor este invitat in permanenţă, fiind membru de onoare – Martie 2001

 

 

 MUZEUL DE ARTĂ ROMAN – 50 ani în 2007

Printre obiectivele de interes cultural din municipiul Roman, un loc important îl ocupă Muzeul de Artă, situat pe str. Mihai Eminescu, nr. 3, într-un frumos cadru natural. Clădirea – monument arhitectural din secolul al IX-lea, cunoscută – Casa Avocatului Constantin Roiu – adăposteşte o prestigioasă instituţie de cultură. Muzeul de Artă înfiinţat în 1957, din pasiunea, entuziasmul şi profesionalismul doamnei muzeograf Minodora Ursachi, răspunde unor cerinţe de cunoaştere, cercetare, conservare şi valorificare a tradiţiilor artistice şi creaţiei contemporane locale.

3

Eu şi Mihai, în biroul doamnei Minodora Ursachi la Muzeul de Artă Roman, iunie 1987

De-a lungul anilor, munca de cercetare ştiinţifică s-a concretizat în constituirea şi îmbogăţirea patrimoniului muzeal, în organizarea expoziţiei permanente, în studierea colecţiilor de pictură, grafică şi sculptură, a unor aspecte privind fenomenul artistic naţional din Roman şi împrejurimi.

Expoziţia de bază, prezintă operele unor creatori, prin a căror activitate se integrează în perioada interbelică şi din zilele noastre, legaţi sufleteşte de aceste locuri, unde s-au născut, au studiat ori au făcut popas aici şi care au jucat un rol important în menţinerea şi dezvoltarea spiritualităţii romaşcane : Maria Ciurdea Steurer, Stavru Tarasov, Jean L. Cosmovici, Constantin Isachie, Nicu Enea, Gh. Iliescu, Adrian Secoşeanu, Petru Hârtopeanu, Aurel Vlad, Corina Lecca, Rodica Bondi, Romeliu Copilaş, Gh. Apostu, Petru Buzatov, Iulia Hălăucescu, etc.

Un loc aparte ocupă donaţia arh. Marcel Locar, născut la Roman, compusă din lucrări semnate de nume ilustre : Th. Pallady, Camil Ressu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Şt. Dimitrescu, Nicolae Tonitza, Lucian Grigorescu, etc.

La muzeul de Artă cu pictoriţa Iulia Hălăucescu şi soţul. În mijlocul iubitorilor de frumos, distinsul nostru comentator de artă şi eruditul profesor   Gh. A.M. Ciobanu .

La muzeul de Artă cu pictoriţa Iulia Hălăucescu şi soţul. În mijlocul iubitorilor de frumos, distinsul nostru comentator de artă şi eruditul profesor   Gh. A.M. Ciobanu cu soţia.

In structura patrimoniului muzeal, există lucrări care aparţin generaţiilor mai vechi sau mai noi, reprezentative pentru arta românească contemporană cu o paletă largă de abordări tematice şi stilistice : Dem. Iordache, Victor Mihăilescu Craiu, Constantin Gavenea, Mariana Petraşcu, Ligia Macovei, Spiru Chintilă, Ion Sălişteanu, Grigore Vasile, etc. Practicarea multiplelor mijloace cultural-educative specifice, bazate în special pe perceperea directă a lucrărilor din cadrul expoziţiei permanente şi al celor temporare, însoţite de proiecţii, filme, programe artistice, au constituit un dialog expresiv al artelor (plastică, poezie, teatru, muzică, dans) contribuind, nu numai la atragerea unui public numeros şi divers structurat, dornic de frumos, ci şi la înţelegerea acestor manifestări ale spiritului uman în diferite momente de afirmare şi dezvoltare.

Cunoscut astfel, prin valorile pe care le deţine, prin atmosfera caldă, primitoare, prin seriozitatea şi perseverenţa oamenilor de aici, Muzeul de Artă reprezintă în acest spaţiu cu bogate tradiţii istorice şi culturale, o puternică sursă de înnobilare sufletească pentru toţi cei care iubesc lumea formelor şi culorilor. In decursul anilor am participat la toate acţiunile organizate la Muzeul de Artă. Pentru noi, muzeul reprezintă o a doua casă. Aici ne încântă simfonia culorilor care se revarsă din fiecare tablou şi care ne umple sufletul de bucurie. Îmi revin în memorie anii care au trecut, oamenii pe care i-am cunoscut aici.

O imagine pe care o păstrez în inima mea şi pe care aş denumi-o „fenomenul Minodora Ursachi”. Este o persoană cu totul deosebită, pe lângă profesionalismul prin care se impune, comentând opere de artă, opere literare, frumuseţea sufletească se revarsă ca un miracol prin zâmbetul cald, prietenesc şi râsul inconfundabil. Intre Muzeul de Arta şi Minodora Ursachi, se poate pune semnul de egalitate. Acestea nu pot exista una fără de alta, astfel că în decembrie 2007 s-au împlinit 50 de ani de când şi-a dedicat timpul şi viaţa acestei nobile şi statornice misiuni, aceea de a dezvolta muzeul, al cărui fondator a fost, de a organiza prin metode moderne şi ştiinţifice activitatea muzeală, de a duce înainte mişcarea artistică, de a depista curente şi tendinţe, forme de reflectare muzeală specifice artei contemporane.

Eu şi Mihai la un vernisaj la Muzeul de Artă, În prim plan, lângă noi valoroasa şi sensibila pictoriţă Violeta LacatusuEu şi Mihai la un vernisaj la Muzeul de Artă, În prim plan, lângă noi valoroasa şi sensibila pictoriţă şi scriitoare – prof. Violeta Lăcătuşu

 

 

 muzeul de Artă din Roman de la stânga Larisa Schuster, Minodora Ursachi, Iulia Hălăucescu cu soţul, E. Cârciu 

Pe scările muzeului de Artă din Roman – de la stânga:Larisa Schuster, Minodora Ursachi, Iulia Hălăucescu cu soţul, E. Cârciu

 

 

 

 Baladă pentru părinți

,,Cât trăim pe-acest pământ

Mai avem un lucru sfânt:

O câmpie, un sat natal,

O clopotniţă pe deal.

*

Cât avem o ţară sfântă

Şi un nai care mai cântă,

Cât părinţii vii ne sunt –

Mai există ceva sfânt.

*

Cât pădurile ne dor

Şi avem un viitor,

Cât trecutu-l ţinem minte –

Mai există lucruri sfinte.

*

Cât luceafărul răsare

Şi ce sărbătoare,

Şi e pace pe pământ –

Mai există ceva sfânt.

*

Cât avem un sat departe,

Şi un grai ce n-are moarte,

Cât ai cui zice „părinte!” –

Mai există lucruri sfinte.

*

Cât durea-ne-vor izvoare

Ori un cântec ce dispare,

Cât mai avem ceva sfânt –

Vom trăi pe-acest pământ.”

Nicolae Dabija – Baladă

din volumul „Poezia, Bucuroasă Tristeţe”

Înţelepciunea lumii spune că: ,,Nu există ceva mai presus de tată şi de mamă printre oameni” [1] şi ,,O divinitate să-ţi fie mama, o divinitate să-ţi fie tatăl” [2]. Şi nu se exagerează. Este ca o mărturie în faţa lui Dumnezeu că părinţii mei au făcut totul pentru noi, fetele lor. Dragostea lor a fost un scut în faţa primejdiilor şi o comoară care ne-a susţinut uniţi mereu, chiar dacă ne-au despărţit ……mii de kilometri. înţelepciunea lor şi buna orânduială a vieţii ne-au insuflat acea măsură a lucrurilor care ne-a ajutat în viaţă. Cu instruirea şi priceperea lor, cu ambiţia şi energia lor (şi de nu ar fi avut-o ar fi inventat-o pentru a ne apăra şi creşte cât mai bine) ne-au dat o zestre ce nu se poate compara cu tot aurul din lume. Ne-au dăruit dragostea de Dumnezeu şi de oameni, ne-au învăţat să respectăm viaţa şi să găsim calea de a evolua mereu în carieră, în viaţa de familie şi în societate. Au trecut peste toate încercările vieţii cu cea mai delicată şi profundă responsabilitate. Pentru noi, copiii, s-au luptat cu războiul, cu refugiul, cu prizonieratul, cu bolile noastre şi ale lor, cu primejdiile şi cu moartea… şi au învins. Şi acum ocrotirea lor plină de iubire ne înrourează inimile.

[1] Theogonis, poet antic grec

[2] Taitiraya/Upanişad, Cikşa Vall

Mama, Măndia Stegaru învăţătoare, 1930

Mama, Măndia Stegaru învăţătoare, 1930

Şansa mea de a apărea în această lume se datorează unui Ordin dat de Guvernul României, care în grija ce o avea în anii 1928 de a culturaliza, poate chiar alfabetiza Basarabia, a trimis un număr mare de învăţători în această zonă. Printre aceşti tineri, absolvenţi de liceu sau şcoală normală, se afla şi o frumoasă fată cu ochi negri, jucăuşi, veselă, energică şi inimoasă, hotărâtă să-şi îndeplinească misiunea. Dar pe lângă profesie, trebuia să-şi împlinească destinul, acela de a-l întâlni pe tatăl meu.

Mama, prima din stânga pozei, împreună cu câteva colege, la absolvirea Liceului din Vaslui, 1927

Mama, prima din stânga pozei, împreună cu câteva colege, la absolvirea Liceului din Vaslui, 1927

Mama la Cărpineni - sfârşitul anului şcolar 1929 - 1930, o amintire cu cadrele didactice şi elevii

Mama la Cărpineni – sfârşitul anului şcolar 1929 – 1930, o amintire cu cadrele didactice şi elevii

Repartizată în comuna Cărpineni, judeţul Lăpuşna, a funcţionat un an de zile ca învăţătoare la clasele I – IV. Aici a fost întâmpinată cu multă dragoste de cadrele didactice şi de oamenii din sat. I-au creat toate condiţiile de viaţă, pentru a se ocupa doar de educaţia copiilor lor. După un an a fost transferată la Bălceana, unde era nevoie de încă un învăţător.

Mangâru Ioan, unicul învăţător, care era şi directorul şcolii, un tânăr înalt, subţirel, frumos cu păr ondulat, muncitor, serios şi tăcut .

Vorbea doar atunci când avea ceva important de comunicat. Discuţiile dintre ei se legau doar în probleme de şcoală, de modul de organizare, împărţirea claselor, munca de convingere cu părinţii de a-şi da copiii la învăţătură, cerinţele şi exigenţele privind predarea la clasă etc.

pag 34

Tata, al doilea în rândul III împreună cu colegii şi profesorii, aceştia în rândul doi din faţă, la Absolvirea Şcolii normale din Huşi – 1927


Dar, comunicarea verbală s-a asociat cu acea comunicare pe care o fac ochii, oglinda sufletului, citindu-şi reciproc dragostea, care treptat, treptat  s-a înfiripat. Nici nu trecuse un an de când s-au cunoscut, în ziua de 2 august 1931 s-au legat pe veci, la bine şi la rău pentru toată viaţa.

3

Tata şi mama tineri şi frumoşi, 1934

Această familie, Măndia şi Ioan Mangâru, au dat viaţă celor „trei fetiţe”, eu fiind cea mai mare dintre ele. Am spus „trei fetiţe” pentru că mama ne spunea tot „fetiţele mamei” deşi eram în prag de pensie. Clădirea şcolii era formată din două corpuri. Una cuprindea două săli de clasă, iar cealaltă jumătate era locuinţa directorului, unde locuiam noi, Cele două corpuri erau despărţite de un culoar lung., la capătul căruia se afla cancelaria.

Activitatea de învăţământ, deşi reprezenta munca de bază pentru părinţii mei, ca învăţători, mai exista şi o activitate de instruire , de informare,de schimb de experienţă, care se realiza prin cercurile pedagogice. Acestea aveau loc lunar prin rotaţie la câte o şcoală. Îmi amintesc, câte ceva de cercurile pedagogice care se ţineau în şcoala noastră. Se făceau pregătiri, curăţenie, mese întinse cu bucate alese şi prăjituri. Tata pregătea discursul pe care avea să-l ţină mama. Pe atunci nu erau vorbitori ad-hoc, iar ca să citeşti un discurs era ruşinos. Tata era un tip mai reţinut, astfel sarcina de a vorbi, revenea mamei, care era mai dezinvoltă, nu se emoţiona şi chiar îi plăcea să fie în atenţia tuturor. Tata culegea complimentele adresate mamei şi era foarte încântat.

In anul 1935 părinţii au primit invitaţie pentru Cursurile de vară de la Vălenii de Munte. Cursurile au durat 2 luni. Lectorii erau profesori universitari, printre care şi Nicolae Iorga. Au fost foarte încântaţi, de aceea au participat şi la al doilea curs din 1937. De la aceste cursuri veneau foarte documentaţi, cu impresii frumoase, pe care le evocau adesea, mai ales la cercurile pedagogice.

Mama şi tata împreună cu colegii la Vălenii de Munte - la cursurile de vară, 1935

Mama şi tata împreună cu colegii la Vălenii de Munte – la cursurile de vară, 1935

Până în anul 1940 am trăit adevărata copilărie fericită, lipsită de griji, dar eram prea mici ca să ne dăm seama. Mai păstrez în minte aroma colacilor şi a cozonacilor din ajunul sărbătorilor de Crăciun. Pomul gigant instalat în sala de clasă, împodobit cu hârtii multicolore sub formă de steluţe, confecţionate de elevi. Benzi de beteală sclipeau în lumina pâlpâind a  lumânărilor. Cu o lună înainte de sărbători începeau pregătirile: confecţionarea stelelor din veşcă de sită, cu o iconiţă în faţă, care îl reprezenta pe Iisus prunc înconjurat de cei trei Magi de la răsărit. în rest decoraţiunile se completau cu hârtii colorate, tăiate franjurat şi coifurile din jurul sitei. Se făceau repetiţii, elevii erau grupaţi şi planificaţi pe sectoare, în aşa fel încât, grupurile de colindători să se perinde din 10 în 10 minute cu steaua, în casele gospodarilor din sat. Tatăl meu făcea toate aceste pregătiri cu atâta dăruire şi pasiune, încât ne transmitea şi nouă acea stare de înălţare sufletească şi preţuire pe care trebuia s-o acordăm acestui Sfânt eveniment.

În Ajunul Crăciunului, venea şi Moş Crăciun şi fiecare, după posibilităţile, talentului oratoric, conform vârstei, recitam poezii uneori înţelese doar de noi. Copii fiind, totul era frumos, aveam toate drepturile, nu numai cele necesare existenţei ci şi darurile care nu lipseau de sărbători şi de zile aniversare. Zile onomastice nu aveam niciuna dintre noi, deci se făcea o economie la acest capitol. Îmi plăcea grozav când tatăl meu mă lua cu el să inspecteze lanul de grâu. Mă aşeza pe gâtul calului, iar eu mă ţineam cu mânuţele de coamă şi chicoteam. Nu-mi era frică nici de cal nici de înălţimea la care mă aflam, ceea ce nu era bine pentru că nu realizam pericolele. Odată, când mă jucam în curtea şcolii, am început să alerg spre căluţul care s-a speriat, m-a apucat de o mână şi mă flutura în aer, aruncându-mă pe un snop de paie. Mi-a rămas o cicatrice care a făcut să-mi amintească mulţi ani de acest episod.

Grădina era un rai, la fiecare pom un „stup sistematic” . Vă imaginaţi cum era primăvara? Copacii înfloriţi, în aer parfum de flori şi zumzet de albinuţe, noi alergând, alintându-ne în această feerie a naturii, călcând în picioare florile care abia răsăreau. Ochii vigilenţi şi ocrotitori ai părinţilor noştri ne urmăreau, deşi aveau foarte multe responsabilităţi, aveau multe probleme de rezolvat atât în cadrul şcolii, cât şi în gospodăria proprie, dar găseau timp să ne vegheze şi să ne şi taie elanul, când era cazul, cu o vărguţă.

Basarabia era una din provinciile ţării cu foarte multe bogăţii datorită pământului său mănos, bogat în cernoziom. Oamenii nu erau foarte înstăriţi, nu aveau case mari, erau destul de modeşti, dar, mâncarea era din belşug. La nunţi, cumetrii şi alte petreceri se făceau colaci mari copţi la cuptor, pe vatră, sau pe frunze de varză.

Bunica Armenia, mama după tata, era cunoscută în sat ca o femeie gospodină şi era chemată pentru a împleti colaci mari cât roata carului. împletea colacii în şaisprezece, adică şaisprezece şuviţe de aluat, care se împleteau câte două şi cele opt cordoane, care rezultau, erau împletite împreună. Când bunica făcea colaci sau plăcinte, era mare bucurie pentru că ne dădea şi nouă câte o bucată de aluat ca să ne exersăm. Pe bunica Armenia o iubeam mai mult decât pe bunica după mama. Ea, ne făcea toate mofturile, ne ţinea pe lângă dânsa la bucătărie, iar noi îi urmăream, cu mult drag, îndemânarea şi îi simţeam dragostea ce o punea în toate bucatele gustoase pe care le pregătea. Şi astăzi le simt aromele şi gustul inconfundabil. Seara, înainte de culcare, se aşeza pe un scăunel lângă sobă şi toate aveam loc în braţele ei, două stăteam pe genunchi, iar pe Tamara o ţinea în braţe.

Ne spunea poveşti şi de multe ori adormeam în poala ei, cel mai dulce somn pe care l-am cunoscut. Faptul că bunica ne dăruia atâta dragoste şi căldură şi ne vorbea atât de frumos cu vocea sa blândă, niciodată nu s-a răstit la noi, nici vorbă de pedepse, noi, copiii, i-am spus „Bunica cea bună”.

bunica Armenia

Intr-o zi bunica a plecat din satul ei, Negrea, spre noi în comuna Bălceana. Ne despărţea doar un deal, pe alocuri împădurit. Bunica era foarte curajoasă. A pornit singură la drum, cu un baston în mână. Era grăbită, pentru că se apropia noaptea şi prin pădure era riscant să te prindă înserarea. De la Negrea, în urma bunicii a plecat şi un nepot, Sava, îngrijorat că bunica pornise singură. Sava a ajuns la noi şi, când ne-a dat vestea, tata a alertat câţiva vecini, care au venit cu bâte şi felinare şi au pornit spre Negrea, să o întâmpine pe bunica. Căutările au continuat până în zorii zilei şi bunica tot nu era de găsit. Dimineaţă tata a format o nouă echipă, mai mare şi când erau gata de plecare iarăşi, în căutarea bunicii, cine credeţi că apare în cadrul porţii? Bunica Armenia. Era veselă, odihnită şi la întrebarea:

–               Unde ai fost mamă, te-am căutat toată noaptea, n-am închis un ochi ! Bunica a răspuns:

–              Nici eu n-am dormit, Ionică. La casa la care am poposit era o mare petrecere şi am fost invitată şi eu. Am mâncat, am băut, ba chiar am şi jucat. Aşa că şi eu sunt obosită.

Toată lumea a respirat uşurată, fericiţi că bunica, nu numai că a venit sănătoasă, dar era şi bine dispusă după o petrecere pe cinste.

Amintirea dragă a bunicii Armenia dăinuie şi acum în sufletul meu ca o icoană plină de lumină.

In comuna noastră erau doi fraţi numiţi „Căpitanii Moraru”. Aveau un conac mare înconjurat de un gard înalt, nu se vedea nimic de afară, mi se părea că acolo se ascunde ceva misterios. Aveau o avere mare, pământ, viţă-de-vie, cirezi de vite şi oi. Toamna, după strângerea recoltei, plecau la Paris şi mai reveneau primăvara, când reîncepea munca la câmp. Cel mai mare era căsătorit şi împreună cu soţia lui, …Ecaterina, m-au botezat pe mine. Cel de-al doilea a botezat-o pe Lucica. La botez, fiecăreia ne-a dăruit câte o cruciuliţă mare, de aur. In vizită la ei am fost de puţine ori. Nana mea, după un timp a murit. Am aflat că Nanu s-a recăsătorit cu una din fetele din casă, o blondă tânără şi frumoasă, Vera, pe care a dus-o la Paris. Când a revenit în ţară era de nerecunoscut, stilată şi franţuzită. In acea perioadă era moda franţuzească în vestimentaţie, iar limba franceză, ca limbă de conversaţie în cercurile înalte. De asemenea, era moda să faci studiile la Paris. Mama mea, cum nu avea alt anturaj, decât cercurile pedagogice, care se ţineau o dată pe lună, prin rotaţie la şcolile din tot judeţul, mergea la naşa Vera şi conversa în limba franceză. Tatăl meu îi spunea : „Măndie, nu te mai fandosi cu franţuzeasca ta, fii la locul tău!”

Realitatea era că mama chiar ştia limba franceză. A avut norocul să rămână corigentă într-un an la franceză şi toată vara a tocit cartea, ba a avut şi preparator. Mama ne-a povestit un fapt hazliu legat de cartea de limba franceză :

„Obişnuiam să învăţ în grădină şi să citesc cu voce tare. Odată am uitat cartea în grădină şi a venit o ploaie foarte repede care a făcut să crească volumul cărţii de două-trei ori. Fratele meu Rică (care a devenit preot mai târziu) mi-a spus „Măndie, dacă n-ai fost în stare să înveţi cartea asta când era subţire, cum o să mai reuşeşti să înveţi o carte atât de mare ?”

Tata şi mama în 1939, în perioada în care tata era concentrat la Drănceni, pe malul Prutului

Tata şi mama în 1939, în perioada în care tata era concentrat la Drănceni, pe malul Prutului

 

Părinţii noştri strângeau bani, ca atunci când vom creşte mari să facem studiile la Paris şi nu orice, neapărat medicina. Dar, cu stupoare au constat că dorita lor pariziancă, adică eu, a căpătat un vocabular rural, folosind cuvinte precum: chic, ui, ghine, şăd, grăiesc, vorghesc, etc. Pentru a tăia răul la timp, la vârsta de 4 ani am fost dusă la Huşi, la sora mamei, tanti Natalia. Ea avea doi copii, un băiat mai mare decât mine cu doi ani, Venuţu şi o fată mai mare cu patru ani, Aurora, dar noi îi spuneam Coca.

la 4 ani-stg., Hu¡i, 1936

Eu cu rochiţă şi fundă albă la 4 ani. Venuţu în costumul de grădiniţă de culoare neagră la vârsta de 6 ani, 1936 la Huşi.

Am făcut grădiniţa doi ani şi toţi erau atenţi cu mine să-mi corecteze graiul, să-mi schimbe manierele. Am revenit acasă, am început să citesc, lectura mi-o alegea tatăl meu şi-mi dădea termene, aşa că eu mă ambiţionam să citesc cât mai repede, ca să primesc laude.

In vara anului 1939, tata a fost concentrat, ca locotenent, la o garnizoană pe malul Prutului, în comuna Drănceni. Am găsit în albumul familiei poze cu tata şi colegii lui în haine militare şi, uneori, apărea şi mama. Am tras concluzia că mama mergea în vizită din când în când la tata. Ea a rămas singură un an de zile. Era foarte ocupată, făcea lecţii cu patru clase, eu eram în clasa întâi, se ocupa şi de mine, aveam o gospodărie mare cu vaci, porci, cai, păsări nenumărate, câmp de lucrat, stupii de îngrijit şi schimbat ramele. E drept, avea ajutoare, dar toţi trebuiau dirijaţi şi supravegheaţi.

A venit anul 1940, era luna iunie, început de vară. Se coceau dudele. Eram în grădină eu cu Lucia , le verificam iar pe cele colorate in roz , le mâncam.  Ca din senin apare mama:

– Nu mai mâncaţi dude crude! Sora mea Lucia îi răspunde :

– Când o să le mâncăm, dacă nu acum ?!

Ce presimţire! La ora 18,00 în aceeaşi zi ,opreşte în faţa casei Nana Vera, era cu trăsura şi i-a spus mamei :

–        Hai, nu sunteţi gata ? Se apropie frontul !

Aşa cum eram în acel moment, mama a luat-o pe Tamara în braţe, a încuiat uşa şcolii, am urcat în trăsură şi am pornit spre şoseaua Chişinău – Huşi. Am ajuns la şoseaua care era neîncăpătoare, de o parte şi de alta a drumului, circulau care, căruţe, maşini, soldaţi pe jos, aşa că, din liniştea din care veneam, am intrat într-un vacarm de nedescris. Vizitiul a oprit o maşină militară cu soldaţi şi i-a rugat să ne ducă la Huşi. Se făcuse noapte, ne era frig, foame şi plângeam. Ne-au învelit în pături şi când ne-am trezit eram la Huşi. Am mers la tanti Natalia, la care am rămas noi copiii, iar mama s-a prezentat la Garnizoana din Huşi, cerând două camioane să se întoarcă acasă şi să ia ceva lucruri. Nici azi nu înţeleg, de ce s-a expus mama, unui aşa mare risc, pentru nişte bunuri materiale. A primit două camioane şi a pornit la drum împotriva valului de maşini, căruţe, lume cu copii şi bagaje.

Abia noaptea au ajuns la Bălceana doar cu o maşină. S-a adunat lumea din sat să „ajute” la încărcat maşina. După o oră, mama a verificat dacă mai are loc în maşină : stupoare! Maşina era goală! Norocul ei a fost că până atunci trimisese doar mobilă şi grâne. A reuşit să ia îmbrăcămintea, vesela, perne, plapume şi nişte lucruri la care ţinea foarte mult: cusături naţionale pe pânză furnica, pe care şi astăzi le păstrez, având o mare valoare sentimentală, valuri de pânză ţesute din bumbac şi borangic din care se lucrau prosoape şi feţe de masă şi a mai luat şi câteva covoare lucrate la războiul de ţesut în casă. Nu a mai întârziat mult acolo, se auzea că s-a rupt frontul şi ruşii se grăbeau să ne „elibereze”. A ajuns cu bine la tanti, a luat numai lucruri necesare pentru drum şi am plecat cu un tren spre Mizil. De tata nu mai ştiam nimic. La Mizil era un centru de primire şi de repartizare a refugiaţilor. De aici nu-mi amintesc decât aglomeraţia în care stăteam în nişte spaţii mari. Ne-am urcat în tren, tip vagon, erau foarte multe persoane şi bagaje. Se făcea mâncare la o lampă cu gaz, care s-a răsturnat şi era să luăm foc.

După aproape două săptămâni am ajuns în judeţul Hunedoara, la Gura – Barza. Ne-au primit foarte bine, ne-au dat un apartament într-un mic bloc situat lângă cinematograf. De şcoală nu-mi amintesc, nici cum era, nici dacă am învăţat la şcoală. Îmi amintesc doar de cinematograf, unde vedeam filme unul după altul, uneori adormeam acolo, iar paznicul mă ducea acasă. De aici am fost mutaţi la Musariu , sau Ruda Brad ,un sat de mineri între munţi. A venit şi tata la un moment dat.

La rememorarea unor evenimente nu mai are cine să mă ajute, părinţii nu mai sunt, iar surorile sunt mai mici decât mine şi ele ştiu, doar ce povestesc eu. La Musariu eram singurii refugiaţi, aşa că primirea a fost cu totul deosebită, creându-mi-se condiţii de viaţă foarte bune. Ne-au dat locuinţă la şcoală, erau trei camere destinate locuinţei directorului, iar cealaltă jumătate, ocupată de şcoală, cuprindea două săli de clasă şi cancelaria.

6

Corpul didactic cu elevii la serbarea de sfârşit de an şcolar, 1940 – 1941, comuna Ruda Brad, judeţul Hunedoara

Preotul a organizat ca săptămânal să primim de la locuitorii satului, prin rotaţie, câte un coş mare cu alimentele necesare. Ne-au dat şi o capră ca să avem lapte. Ce chin era pe mine să merg cu capra la păscut! Mă căţăram pe munte, prin mărăcini şi rugi de mure, încât picioarele şi mâinile arătau jalnic. Odată am pierdut capra şi, de frică, m-am ascuns în cuptorul de pâine din magazie. Se făcuse noapte, tata şi mama mă căutau, mă strigau, dar eu nu răspundeam de teamă să nu iau bătaie. Într-un târziu am ieşit din ascunzătoarea mea şi am intrat în casă. Când m-au văzut cum eram, în loc să mă certe, au început să râdă. Arătam ca un autentic coşar. Şirul poznelor nu s-a oprit aici.

Lângă şcoală aveam un teren cu lucernă. Tata a plecat să aducă un om la cosit. In lipsa lui, noi, împreună cu câţiva copii din vecini, ne-am rostogolit toată grădina, mai ales că era în pantă şi era o plăcere să faci „tăvălugul” prin lucerna răcoroasă şi numai bună pentru un derdeluş lucios. Când a venit tata si a văzut isprava noastră, a încercat să ne prindă, dar nu a reuşit, pentru că ne-am împrăştiat ca potârnichile, prin copaci, prin podul magaziei… în felul acesta niciunul din noi n-a căzut „victimă” şi tata nu a avut pe cine să pedepsească.

1940-1941 Serbarea de sfârşit de an şcolar - Cadrele didactice ale Şcolii primare din Musariu, Ruda - Brad.1940-1941.  Serbarea de sfârşit de an şcolar – Cadrele didactice ale Şcolii primare din Musariu, Ruda – Brad.

In faţa şcolii aveam o grădină plină cu trandafiri de diferite culori, roşii, galbeni şi albi, sub formă de copaci. Îmi plăcea să stau ore în şir în grădină, bucurându-mă de frumuseţea şi parfumul acestor flori alese. La sfârşit de an şcolar am făcut poze în grădină . La această şcoală erau patru învăţători, iar tata a fost numit director. In această perioadă tata, mama şi doamna învăţătoare Chiscop s-au pregătit şi au dat examenul de gradul II. Domnul învăţător  Neguleţ  era prea tânăr.

In anul 1941 în luna august, după discuţii purtate în familie, cu dorinţa de a alege cea mai bună soluţie pentru noi copii, părinţii au decis ca noi cu mama să rămânem pe loc în Ardeal, iar tata să se întoarcă în Basarabia şi în funcţie de mersul evenimentelor, să fim din nou împreună.

De aici am plecat în judeţul Arad la Miniş, Şoimoş, Dumbrăviţa. Mama a fost încadrată ca învăţătoare la şcoala din comuna Dumbrăviţa, şcoală la care, în martie 1943 a fost încadrat şi tatăl meu, care se reîntorsese din Basarabia. Am urmat clasa întâia şi a doua la Liceul de Fete „Elena Ghiba Birta”din Arad.  Am stat în gazdă la o colegă de clasă, Stela Pâncotan, care avea ca şi mine, o soră mai mică, Lucia. In această casă am fost acceptată ca un membru al familiei. Datorită acestei familii, am trecut mai uşor peste greutăţile inerente datorate situaţiei noastre de refugiaţi. Contribuţia mea bănească era mai mult simbolică. Regret că nu am avut prilejul să-i mai revăd, dar mai sper, că voi reuşi să ne revedem să le mulţumesc pentru bunătatea, omenia şi dragostea cu care m-au primit în casa lor.

La o vârstă mult prea fragedă am cunoscut privaţiunile şi ororile războiului. Nici nu mai ştiam care erau aliaţii şi cine ne bombarda. Avioanele se lăsau în picaj, mitraliind casele la nivelul ferestrelor. Pe şoseaua din faţa casei noastre treceau soldaţi încolonaţi, iar noi îi întâmpinam cu singurul cuvânt rusesc pe care-l ştiam „nazat”. Se pare că ei au înţeles cuvântul şi un soldat a pus arma la ochi, dar altul i-a dat peste mână, văzând că inamicii sunt doar nişte copii. La Miniş şi la Şoimoş ne-am întâlnit cu verişorii noştri, Venuţu  şi  Aurora, copiii lui tanti Neluţa şi nenea Nicu de la Huşi; şi cu Emil, Laura şi Ţucu, copiii lui Nenea Rică, preotul. Împreună cu ei făceam tot felul de pozne, urcam la cetatea Şoimoş, sau coboram pe malul Mureşului la scăldat sau pescuit. Odată ne-am plimbat cu drezina şi câţiva dintre noi s-au accidentat. Pentru fiecare poznă sigur că ne primeam şi plata cuvenită.

Eram la Dumbrăviţa, în luna mai 1944, mama a primit o adresă de la Inspectoratul Şcolar Săvârşin, prin care se aducea la cunoştinţa directorilor de şcoală să se prezinte la posturile din Basarabia pentru a pregăti începerea noului an şcolar. Mama a ascuns un timp scrisoarea, dar conştiinţa nu a lăsat-o, drept urmare, a dat scrisoarea tatei care a spus :

– Eu am auzit de la alţi colegi de această adresă şi chiar dacă nu mi-ai fi dat-o tu ,

eu tot plecam la datorie. Acum am înţeles şi mai mult mesajul ziarului „LACRIMI PENTRU BASARABIA”. Pe data de 12 iunie l-am condus pe tata la Gara din Lipova şi înainte de plecare am făcut toţi o poză, căci cine ştie…?

12 iunie 1944 - Lipova - Poză de despărțire –ce bine că nu a fost ultima, aşa cum credeam!...12 iunie 1944 – Lipova – Poză de despărțire –ce bine că nu a fost ultima, aşa cum credeam!…

 

Am rămas cu mama la Dumbrăviţa şi poate că stăteam în continuare, dar a început prigoana împotriva basarabenilor. Consulatul de la Arad a contactat pe cei care nu s-au refugiat în 1940. După ce i-au adunat pe toţi, i-au încărcat în vagoane de marfă, fără bagaje, spunându-li-se că vor găsi tot ce le trebuie la destinaţie. Nu s-a mai auzit nimic de ei. In a doua etapă au început să-i caute şi pe cei care au fost refugiaţi din 1940. Mama a fost chemată de câteva ori la Arad să dea declaraţii. De două ori era să-şi piardă viaţa pe drumurile acestea. Odată a fost nevoită să sară din tren, fiind agresată de un soldat, iar odată era să fie mitraliată pe câmpul ce ducea spre gară. Norocul ei a fost un şanţ pe care l-a observat şi s-a aruncat în el, iar gloanţele au trecut pe deasupra. Era însoţită de vărul meu, Emil, fiul fratelui mamei, preotul Grigore.

Trăiam cu teama că vom fi deportaţi. Intr-o noapte, mama a rugat un vecin sa ne duca cu căruţa la Gara Căpruţa. Din tot ce mai salvasem, a luat doar îmbrăcămintea pentru noi să nu ne fie frig şi câteva obiecte de strictă necesitate. Mama s-a prezentat la şeful staţiei, i-a spus povestea şi temerile noastre. Acest om, de o extraordinară omenie, ne-a adăpostit în casa lui din gară, timp de trei zile, până când s-a ivit un tren spre Moldova care să oprească la Vaslui. Cred că era prin luna septembrie-octombrie, am mers la fratele mamei, preotul Grigore Stegaru în comuna Todireşti. Am stat la ei până când mama a primit repartiţie în învăţământ, în comuna Tansa, judeţul Vaslui. Şi aşa am scăpat de deportare, datorită credinţei în Dumnezeu şi puterii de decizie ale mamei, în clipe de mare cumpănă. Dacă tata ar fi ascultat-o pe mama, să nu plece în Basarabia, nu ar fi trăit cei şapte ani de coşmar de care a avut parte, deportat fiind în Siberia şapte ani.

Conform ordinului primit de la Inspectoratul Şcolar, tata s-a prezentat la Bălceana, judeţul Lăpuşna (în Basarabia). Aici şi-a reluat activitatea şi pregătirile pentru noul an şcolar. Absorbit de îndatoririle sale ca director de şcoală, nu s-a mai interesat de mersul evenimentelor care se derulau în acea perioadă. Schimbările majore de pe frontul de răsărit, l-au luat prin surprindere. După ce Basarabia a fost din nou ocupată de ruşi, noile autorităţi au reluat măsurile de represiune asupra populaţiei româneşti. Până în luna noiembrie au deportat intelectualitatea satelor, chiaburii, primarii şi toţi cei care s-au arătat recalcitranţi faţă de măsurile politice aplicate. Printre cei deportaţi se afla şi tatăl meu. Aşa a ajuns în munţii Urali, a lucrat în minele de uraniu, iar în momentul în care starea sănătăţii nu i-a mai permis să muncească, a fost trimis în alte lagăre de concentrare, unde făcea muncă în agricultură. Când lucra în grădinile de zarzavat, era foarte fericit, pentru că avea posibilitatea să mănânce morcov crud, frunze comestibile, având astfel prilejul să se alimenteze puţin mai bine. Era un oarecare aport de vitamine şi săruri minerale, care lipseau din alimentaţia deţinuţilor. De obicei primeau doar o fiertură de cereale numită „caşă”, aliment care consumat timp îndelungat, duce la afecţiuni severe ca: avitaminoză, scorbut, caşexie, etc.

Au urmat timpuri foarte grele şi la noi în ţară: stabilizarea, pierzând toţi banii pe care părinţii  i-au  economisit  în bănci, foametea. Parţial am fost scutiţi de unele greutăţi datorită familiei fratelui mamei, preotul Stegaru Grigore, care ne-a dat o casă la Tansa, un hectar de pământ şi o vacă. Noi eram trei copii în şcoală şi cu un salariu de învăţător nu ar fi făcut faţă cheltuielilor.

Eu am venit la Roman, am făcut clasa a III-a şi a IV-a la Liceul „Roman Vodă” – erau singurele clase mixte, realizate din două jumătăţi de clase de la cele două licee. Clasa a V-a am continuat-o la Liceul de fete din Roman, după care am terminat şcoala la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, după o întrerupere de un an. In Roman am stat la o soră a mamei ca să pot continua şcoala, iar la Vaslui am stat la un frate al mamei, Nenea Tache, a cărui fiică Lenuţa, verişoara mea, după ani şi ani, avea să devină naşa noastră de cununie. Numai eroismul şi dorinţa mamei, dublate de credinţă, au ajutat-o să învingă toate necazurile prin care a trecut. Sufletul îi era zdrobit de lipsa veştilor de la tata. Nu mai ştiam dacă trăieşte sau nu, iar dacă trăieşte, unde se află ?

Prin anii 1949, minunea s-a înfăptuit. Posturile şi rugăciunile mamei au făcut să primim prima scrisoare de la tata după cinci ani. A fost o mare bucurie şi speranţa că dacă era viu, va veni acasă. Dar, timpul trecea şi nu se întâmpla nimic. Eu, am luat iniţiativa, ca fiecare scrisoare primită de la tata să o însoţesc de o scrisoare de-a mea şi le trimeteam lui „Tătucu Stalin”, spunându-i cam aşa : „Dacă se spune că Tovarăşul Stalin este tatăl tuturor copiilor din lume, cum se poate să îngăduie să ţină la mii de kilometri distanţă pe tatăl nostru şi să nu fie lângă noi, s­ă  ajute pe mama să ne crească ?” Am trimis trei scrisori cu multe texte care mi-au venit şi mie în minte. După vreo jumătate de an, primim o scrisoare de la tata în care ne spunea: „A venit un domn cu mapa de la Marele Prezidiu şi s-a interesat de mine, spunându-mi că se lucrează la acte şi că mă va trimite în România.” Se vede că „domnul cu mapa” s-a ţinut de cuvânt şi pe 19 iulie 1951 tata a venit în ţară.

O poveste întreagă şi cu venirea tatei.

S-a comunicat la primăria din comună că în ziua de 19 – Iulie 1951 tata va veni acasă. Primarul, om cu cap, s-a gândit că trebuie s-o pregătească pe mama, să­i spună cu prudenţă că va veni tata. O persoană care se afla la primărie şi a asistat la convorbirea telefonică, a luat-o la fugă, a venit la noi şi într-o răsuflare a povestit tot, Mama a leşinat, am scăldat-o cu o găleată de apă şi şi-a revenit. A plâns, a râs, s-a închinat, a mulţumit bunului Dumnezeu şi făcea planul cum o să-l primim pe tata. După vreo oră, apare o delegaţie de la primărie, oameni bine instruiţi, ca să-i dea vestea mamei, cu multă prudenţă. Au început cam aşa : „Ştiţi, tovarăşa învăţătoare, se aude că o să mai intre în ţară nişte prizonieri care au fost eliberaţi şi cine ştie, poate că printre ei ar putea să fie şi soţul dumneavoastră.” Mama, se face albă ca varul şi cu un glas sugrumat de durere spune : „Cum domnule, nu este sigur că vine ?” şi leşină din nou. Altă găleată de apă o salvează din leşin şi cum deschide ochii, toţi într-un glas : „Vine doamnă, vine soţul dumneavoastră. S-a oprit la părintele Stegaru şi mâine la ora 10,00 este la Gara Dagâţa.”

La poartă apar alte persoane care veneau să se bucure de vestea bună, dar mama, cu ultima fărâmă de putere îi întrebă : „Voi ce veşti aduceţi? Să nu-mi spuneţi că nu vine, că mor de-a binele-a.”

După ce au plecat toţi, am început pregătirile, pentru primirea oaspetelui nostru mult aşteptat. Tamara, care nu prea îl ţinea minte spunea: „Şi ce-o să facem noi cu un bărbat în casă?” Ce e drept, în casa noastră, în acest timp nu a intrat nici un bărbat. Să nu mint, când zăpezile cădeau abundent veneau vecinii să ne facă tunel de la poartă la uşa casei.

Ne-am pregătit rochiţele noi, care erau de doi ani, le îmbrăcam numai la zile însemnate. Nu am adormit decât târziu, povestind şi făcând planuri : cum o să-l întâmpinăm, ce-o să-i spunem ?Tamara îşi repeta mereu poeziile, recitându-le ca o actriţă. Dimineaţă am cules flori proaspete din grădina noastră şi am pornit spre gară, iar cei trei-patru kilometri nici nu ştiu când i-am parcurs. In gară, mica delegaţie de întâmpinare: noi îmbrăcate în roz, iar mama cu o bluză albă naţională, avea un aer fericit, tineresc, cum nu-l mai văzusem demult pe chipul ei.

La un moment dat, în zare, apare trenul, la o fereastră două mâini întinse în direcţia comunei Tansa, am şi făcut asocierea că, o persoană îi arăta tatălui meu drumul  spre casa noastră. Coboară tata din tren, noi eram emoţionate. Mama i-a spus :

–               Ionel, bine ai venit, să creştem fetele, eram la capătul puterilor. S-au îmbrăţişat şi au început să plângă, noi am făcut un cerc în jurul lor şi vărsam lacrimi de bucurie. Intre timp sosise în gară şi trenul care mergea în sens invers. Toată lumea a coborât din tren şi întrebau, ce se întâmplă? Erau şi persoane din Tansa care cunoşteau povestea noastră şi au început să de a explicaţii celor străini. Tata ne-a îmbrăţişat pe rând şi pe noi, iar pe Tamara pe care nu a recunoscut-o , a întrebat:

–               Asta…, care este ? Mama i-a răspuns:

–              Tamara, cea de-a treia fată, ai uitat că m-ai lăsat cu trei fete ?

In momentul în care a apărut tata chiar pe scările trenului, l-am privit atent Era foarte schimbat. Trăsăturile fine, delicate, făcuseră loc unui chip de om care a suferit, care a îndurat gerurile şi vânturile aspre ale Siberiei, care a trecut prin faze de caşexie. Acum, faţa era edemaţiată de mâncarea numită „caşă” Acest aspect a dispărut după două-trei luni, când tatăl meu şi-a recăpătat înfăţişarea de odinioară, acea înfăţişare pe care o păstrasem în mintea şi în sufletul meu.

Tata venise cu paşaport ca cetăţean sovietic, vreo doi-trei ani a mers anual la Consulatul Sovietic din Iaşi pentru a-şi plăti taxa de şedere în ţară şi a i se viza paşaportul. Din acest motiv statutul familiei noastre de cetăţenie a fost dat peste cap. Mama şi sora cea mai mică Tamara, aveau cetăţenie română, eu şi Lucia aveam dublă cetăţenie, iar tata era cetăţean sovietic. Cu toate că era cetăţean sovietic, după şase luni tata a fost concentrat în armata română. Fiind ofiţer în rezervă, l-a dat la administraţie. Intr-o zi ducea alimente cu căruţa, iar caii s-au speriat şi au luat-o la goană. Tata a sărit din căruţă şi a apucat capătul oiştei. Un gest de mare curaj, care era să-l coste viaţa. A stat în Spitalul Militar Iaşi cu multiple fracturi, a fost operat, a avut mult de suferit.

Ce-ţi poate oferi viaţa ? A scăpat din lagărele sovietice, din mina de uraniu şi din cine ştie ce situaţii grele şi aici în ţară putea să-şi găsească sfârşitul la doi paşi de casă!…

7

Tata la Cursuri de perfecţionare a cadrelor didactice, Iaşi, 1959

Tata a fost încadrat la aceeaşi şcoală în Tansa. Împreună, au învăţat să scrie şi să citească generaţii şi generaţii de copii până a venit timpul pensionării.

Am avut părinţi extraordinari. Devotaţi şi conştiincioşi în activitatea didactică, îşi iubeau elevii ca pe proprii lor copii, îi educau, îi învăţau cu răbdare, îi formau pentru a avea un viitor frumos, îi pregăteau pentru viaţă. Unul din aceşti copilaşi Mihai Radu, a ajuns ca peste ani, să ocupe în cadrul Fundaţiei înfiinţată de noi, postul de economist, la Serviciul de contabilitate. Iată unul din cei care au primit sămânţa sfântă a învăţăturii dată de părinţii mei, care a rodit aşa încât astăzi mă bucur de colaborarea cu un profesionist de ţinută impecabilă şi un om corect, cinstit şi devotat.”

Serbările de sfârşit de an, le organizau cu multă grijă, toţi copiii aveau rolul bine definit pe scenă, etalându-şi talentul la recitat poezii, dansuri şi piese de teatru. Chiar şi celui mai timid copil i se atribuia un rol , cât de mic, pentru a nu se simţi izolat. In ceea ce ne priveşte pe noi, copiii proprii, au făcut eforturi supraomeneşti să ne ocrotească, să ne crească, să ne instruim, să ne realizăm ca oameni. Greutăţile prin care au trecut, în special în timpul războiului, când am trăit în refugiu, sărăcie, foamete, boli şi singurătatea mamei în perioada deportării tatălui, toate acestea le-au înfruntat cu mult eroism.

Mama la încheierea anului şcolar cu ultima serie de copii la pensionare, 1963Mama la încheierea anului şcolar cu ultima serie de copii la pensionare, 1963

 

 

Tata cu ultima serie de copii, la pensionare, 1967Tata cu ultima serie de copii, la pensionare, 1967

 

In anul 1968, s-au mutat la Negreşti într-o casă pe care a închiriat-o Tamara şi Mihai Moţoc. Doreau să fie împreună măcar cu una din fete şi să crească nepoţii. Cu timpul au strâns bani şi au cumpărat un apartament în Roman, aşa că în anul 1974 s-au instalat în casa lor. Au dorit un apartament cu 3 camere, cu gândul să-l lase moştenire la un nepot. De data asta, m-am bucurat eu, îi aveam aproape de mine, să am grijă de ei.

****

In una din vizitele pe care le-am făcut la rudele din Basarabia, citind un ziar local, am fost surprinsă de articolul de pe prima pagină, intitulat „Întoarcerea bunului nume”. Acest articol relata momentul deportării intelectualităţii şi fruntaşilor satelor şi comunelor basarabene, apoi liste întregi cu numele, prenumele şi localitatea de domiciliu ale celor care au fost deportaţi, din care o parte s-au mai întors pe meleagurile natale. Printre aceştia, în primele rânduri, am descoperit numele tatălui meu, „Mangâru D. Ioan” . Am fost copleşită de emoţie şi de regretul, că tata nu mai era în viaţă să citească acest articol, să afle că deportarea lui a fost un lucru ilegal. El nu era concentrat, era civil, era la datoria lui de dascăl şi conducător de şcoală cu menirea de a educa şi a forma tinerele vlăstare de români. Pentru ce această măsură de a ridica intelectualitatea satelor şi de a lipsi populaţia de educaţie şi cultură?

Tatăl meu a suferit enorm în 1940, când Basarabia a fost ocupată şi am fost nevoiţi să părăsim pământul Basarabiei. Eram în Ardeal şi apăruse un ziar intitulat „LACRIMI PENTRU BASARABIA”. Intr-o seară l-am găsit pe tata în sala de clasă, stătea cu capul sprijinit în mâini şi plângea. Am mers la el, l-am mângâiat pe cap şi am văzut că pe acest titlu de ziar erau desenate de către tatăl meu,lacrimi. Mi-am dat seama că iubea enorm meleagurile natale, rudele pe care le lăsase şi mai ales pe mama sa.

Am plecat la Hânceşti, la redacţia ziarului, pe care tocmai îl citisem . Ne-am prezentat la redactorul şef şi am comentat articolul respectiv, mulţumindu-le pentru gestul pe care l-au făcut în amintirea celor deportaţi. Ni s-a luat un interviu cu privire la trecutul de neuitat al evenimentelor din timpul anilor 1940 – 1945, publicat, de asemenea, în ziarul respectiv…

***

Revenind la părinţi, de ce mi se pare, că nu au existat pe lume alţi părinţi mai buni?… Eu cred că fiecare copil îşi venerează părinţii şi spun că sunt cei mai grozavi părinţi din lume. Îmi amintesc de cuvintele mamei pe care mi le spunea în copilărie: „Dacă veţi fi cuminţi, veţi fi trei juvaieruri, dacă nu, veţi fi trei pietre de moară!” Tamara, care nu prea înţelegea sensul acestor cuvinte, spunea: „Mie nu-mi plaţe giuvaiel.” Cred că am fost copii buni. Toate trei am încercat să le facem viaţa mai bună, să simtă că sunt şi ei ocrotiţi de noi. I-am îngrijit când au fost bolnavi, am fost împreună cu ei în zilele de sărbătoare, la zilele de naştere şi onomastici. Şi dacă aş mai scrie zece pagini de ceea ce am făcut pentru părinţi, nu reprezintă nici măcar 1 % din ceea ce au făcut ei pentru noi… Părinţilor le datorăm totul. Ne-au dat viaţă, ne-au crescut, ne-au educat, ne-au modelat, ne-au ajutat să dobândim o profesie. Ne-au dat sfaturi, multe sfaturi, păcat că nu le-am prea ascultat. Regretele sunt tardive, de prisos. Mă întreb: Oare le-am spus cât îi iubim,cât îi respectăm şi că o să suferim enorm la despărţire?

NUNTA DE AUR A PĂRINŢILOR MEI 2 August 1981

Sărbătorirea nunţii părinţilor, am făcut-o la locuinţa lor, invitând rudele şi prietenii noştri care, deşi locuiau la distanţă mare, au venit să se bucure împreună cu noi, la acest eveniment deosebit. Şi aşa cum se obişnuieşte am dat anunţuri la ziare, le-am făcut cadouri, o masă îmbelşugată, s-au ţinut toasturi şi chiar discursuri. Am înregistrat pe casetă audio discursurile părinţilor, discursuri de adevăraţi învăţători şi care la această vârstă de 74 şi 75 de ani erau în elementul lor.

Am făcut fotografii pentru a imortaliza acest eveniment, fotografii pe care le privim cu nostalgie, retrăind emoţiile şi bucuriile acelor timpuri.

FELICITĂRILE ADRESATE DE NOI COPIII, PĂRINŢILOR NOŞTRI

LA NUNTA DE AUR  DIN 2 AUGUST 1981

PĂRINŢII noştri scumpi, învăţătorii  loan şi Mândia Mangâru, sărbăto­resc la 2 august nunta de aur. Să ne bucurăm împreună cu ei, acei care au făcut din viaţa lor un per­manent sacrificiu. Vă mulţumim cu profundă recunoştinţă, La mulţi ani. Toţi copiii şi nepoţii. Petrecerea pe 2 August 1981 în Roman str. Gloriei, bl.17 ap.35 .Vă aşteptăm, cu drag, să ne bucurăm.

FELICITĂRI     LARISA, LUCIA ŞI TAMARA, fiice, ginerii şi nepoţii, felicită pe părinţii şi bunicii lor, învăţătorii pensionari MĂNDIA ŞI IONEL MANGÂRU, DIN NEGREŞTI, cu  prilejul  sărbătoririi  NUNŢII de AUR, urându-le ani mulţi, sănătate şi fericire. Momentul festiv la care sunt invitaţi prietenii , colegii şi rudele, la 1  August, str. 1 Mai nr.2 Negreşti jud. Vaslui.

8

 

 Dincolo de toate, bucuria de a avea părinţii alături, nu se poate măsura cu nimic. Cu ocazia sărbătoririi celor 50 de ani, de convieţuire şi la bine şi la rău, am conştientizat cât este de adevărat preceptul creştin care spune că „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi mulţi ani să trăieşti pe pământ”.  Privirea lor, reflecta o lumină interioară, o mulţumire aşezată şi cuminte. In astfel de momente legăturile filiale şi cele părinteşti creează o structură unică şi Mâna Divină ne atinge în taină …

Reuniune de familie cu ocazia Nunţii de Aur a părinţilor mei, 2 august 1981Reuniune de familie cu ocazia Nunţii de Aur a părinţilor mei, 2 august 1981

 

Ramuri din arborele vieţii

 

„Ne leagă, un trunchi comun,

Din seva căruia luat-am fiinţă

Ne leagă fire nevăzute

Din lungul nostru drum

 

În care ne-am regăsit

Când a fost cu putinţă.

Iar sângele, care niciodată

În apă nu se va preface

 

Pulsează-n inimi acordate

Aducând în suflet, pace.

De la distanţe mari

 Sau chiar din galaxie

 

Rămân fixaţi de noi

Pe viaţă, pe vecie.

Doresc, ca într-o zi

Să întregim copacul,

 

Cu cei ce vom mai fi,

Bogatul şi săracul.

Să ne-amintim de toţi

Părinţi, unchi şi nepoţi

Că veacu-n care am trecut

Poate fi un început.”

                                                       Larisa Schuster

Măndia Stegaru, născută în 6 august 1908, în comuna Drăguşeni, judeţul Vaslui, din familia Ecaterinei şi a lui Neculai Stegaru, care reau oameni înstăriţi, cu o gospodărie frumoasă, iar cei nouă copii, Elena, Natalia, Tache, Constantin, Mihai, Grigore, Măndia, Gheorghe şi Elvira au fost crescuţi în credinţa în Dumnezeu, în cinste şi mai rar pe vremea aceea, cu respect şi dragoste de carte şi muncă.

Elena a făcut şcoala de moaşe, s-a căsătorit cu Gheorghe Leonte, oficiant sanitar şi s-au stabilit în Roman. Au avut un singur copil, Costică, tehnician agronom, căsătorit cu Lucica, asistentă medicală. Au rămas în casa părintească din Roman. Au doi băieţi, Traian şi Lucian, ingineri, iar nurorile, Ana este juristă, iar Cornelia, profesoară.

 

Preot Grigore Stegaru cu soţia Maricica şi copilul Emil; Mihai Stegaru şi soţia sa Vasilica;Gheorghe Leonte şi soţia sa Elena. În mijloc mama lui tanti Maricica. Preot Grigore Stegaru cu soţia Maricica şi copilul Emil; Mihai Stegaru şi soţia sa Vasilica;Gheorghe Leonte şi soţia sa Elena. În mijloc mama lui tanti Maricica.

Constantin (Costică) , era tehnician agronom specializat în cultura tutunului. S-a căsătorit cu Teofania, (tanti Fani) învăţătoare , au locuit în comuna Măşcăuţi, judeţul Orhei, la 40 de km de Chişinău. Au avut împreună trei copii:

Mihai Stagaru, profesor universitar la Facultatea de Silvicultură, la catedra de mecanică, specialitatea utilaje folosite în silvicultură. A avut numeroase invenţii şi inovaţi, recunoscute în ţară şi străinătate, a fost membru corespondent al Academiei Române.
Nenea Costică şi tanti Fani cu primii doi copii, Mihai şi Mitică, 1931

 Nenea Costică şi tanti Fani cu primii doi copii, Mihai şi Mitică, 1931

9Fotografie făcută în 1983 în grădina casei lui Costică Leonte. De la dreapta spre stânga, Mihai Stegaru, eu, in doliu după tata, Jana sora lui Mihai. Lucica cu Costică, şi Traian. Primul din faţa grupului, cu un căţeluş în braţe este Mihai, iubitorul de animale.

 

Al doilea copil, Mitică Stegaru, a fost medic primar cardiolog în Bucureşti. S-a căsătorit cu Beatrice, care a îmbrăţişat aceeaşi specialitate medicală şi au împreună o fetiţă. Al treilea copil, Eugenia (Jana), profesoară în Iaşi, are la rândul ei, doi băieţi, Adrian care are o fetiţă, Letisia şi Cristian – Răzvan, inginer – ofiţer de marină. Şi-a pierdut viaţa în împrejurări misterioase în data de 29 – Ianuarie – 2004. In memoria lui, Jana a scris o carte „A căzut o stea” în care ii face biografia, folosind şi jurnalul lui de călătorii, zbuciumul ei de a afla motivele şi modul în care şi-a găsit sfârşitul, copilul ei drag.

Mihai Stegaru, căsătorit cu tanti Vasilica, au locuit în Bucureşti. Nenea a lucrat la Uzinele Malaxa. Nu au avut copii, dar şi-a iubit nepoţii, pe care i-a ajutat şi le-a rezolvat tot felul de probleme care ţineau de capitală şi nu numai.

Nenea Mihai şi tanti Vasilica în ziua nunţii împreună cu naşii

Nenea Mihai şi tanti Vasilica în ziua nunţii împreună cu naşii

Grigore Stegaru (nenea Rica) a fost preot în judeţul Vaslui, în cea mai mare parte în comuna Todireşti, apoi Tansa şi Pânceşti. Cu soţia sa Maria au avut trei copii, Emil, Laura (Coca) şi Laurian (Ţucu ). Nenea Popa, aşa îi spuneam noi copiii, era iubit şi respectat de fraţii lui şi de nepoţi, pentru omenia, bunătatea şi disponibilitatea de a ajuta pe semenii săi. Emil a absolvit Liceul „Roman Vodă”, apoi a lucrat în construcții. S-a căsătorit cu Maricica, au o fiică, Mihaela, care a absolvit Facultatea de industrie uşoară, s-a căsătorit cu profesorul de limba engleză, George Lăzărescu şi au o fiică.

11
Preot Grigore Stegaru cu soţia. Maricica, 1928

ab1

Coca, verişoara cu nepoata ei , Simona, Costică Leonte cu soţia Lucica,. Fiul lor Traian cu soţia Ana şi cei doi copilaşi – Ştefan şi George – 1994, Roman

ab2Nunta lui Cătălin cu Gabriela 1 mai 1979, Costel, fratele lui Gabi cu Ica

Coca a absolvit Liceul teoretic, apoi Şcoala postliceală sanitară. S-a căsătorit cu doctorul Vasilică Damaschin. A lucrat la cabinetul de expertiză medicală, de unde s-a şi pensionat. Cel de-al treilea copil, Laurian, noi îi spunem Ţucu, specializat în agronomie şi silvicultură. S-a căsătorit cu Lia cu care au un băiat, Viorel, care a absolvit facultatea. Sunt stabiliţi în Bacău.

Eu, tanti Liuba, Maricica, sora Maricicai cu nepotica Mihaita, Mihaela, George cu fetiţa lor, 1982, Roman

Eu, tanti Liuba, Maricica, sora Maricicai cu nepotica Mihaita, Mihaela, George cu fetiţa lor, 1982, Roman

Coca şi Vasilică au doi copii Gabriela, medic primar pneumolog la Spitalul de Urgenta Roman, căsătorită cu Cătălin Popovici, inginer au si ei la rândul lor doi copii, pe Radu, student la informatică,cu rezultate excepționale şi Roxana, medic veterinar, căsătorită cu preotul Cătălin Bibiruş. Au o frumusețe de băiețel, pe Ştefănuţ,iar barza se pregătește sa le facă un dar – o fetiță.

Începând din anul 2001, Gabriela (Gabi) este director adjunct al spitalului Municipiul Roman, dând dovadă de talent organizatoric, mult tact şi înţelepciune. Deşi foarte ocupată cu activitatea profesională din spital – conducând şi Secţia de pneumologie, fire activă, a devenit un cadru didactic de bază în cadrul Şcolii Postliceale Sanitare „Roman Muşat”. A urmat la facultatea „Al. I. Cuza” Iaşi, modulul de Psihopedagogie, pe care l-a absolvit cu media 10..

Costel a absolvit Facultatea de Mecanică, s-a căsătorit cu Ica, medic endocrinolog la Policlinica Roman şi au o fetiţă Simona, eminentă studentă.

Avem multe amintiri frumoase care ne leagă şi de care ne amintim cu foarte mult drag. Nenea Rică, era un om cult, avea o profundă credinţă creştină. Era, de asemenea un foarte bun vorbitor, cuvântările lui erau pătrunse de har dumnezeiesc. Biserica era întotdeauna plină de credincioşi, care veneau din toate satele din împrejurimi. Era un foarte bun sfătuitor şi încerca să -i ajute pe cei ce se aflau în dificultate. Predicile lui erau adevărate lecţii de religie. Când aveam probleme şi eram necăjită simţeam o uşurare, o mângâiere şi un sprijin din partea lui, numai prin simplul gest de a-mi pune mâna pe cap şi a-mi da binecuvântarea.

În vacanţe mergeam cu mult drag în casa familiei lui nenea Rică. Îmi amintesc o întâmplare petrecută la Todireşti. Lucia şi Ţucu stăteau la masă în bucătăria de vară, mătuşa Aristiţa, bucătăreasa, le-a dat mâncare. Nenea Rică intră pe uşă, se uită în farfurii şi o întreabă pe mătuşa Aristiţa:

–   Ce este în farfuria lui Ţucu?

–   Borş cu carne.

–   Dar în farfuria lui Lucica?

–   Borş cu fasole.

–   Dar de ce nu le-ai pus la fel, vrei ca Ţucu să se uite cu jind la farfuria cu fasole? Ia farfuria din faţa Luciei şi o aruncă pe fereastră.

–    Îi pui şi fetei tot borş cu carne si daca se mai repetă, iţi faci bagajul şi dispari din casa mea. Iată încă o dovadă de dragoste pentru nepoţi egală cu cea pe care o avea pentru copii lui.

Într-o zi am mers la scăldat, era un iaz în apropiere de casă. Am luat cu noi şi o covată, reprofilată pe post de barcă. Am urcat în covată doar trei, unul împingând covata spre mijlocul iazului. Călătoria noastră a fost cât se poate de scurtă. Se vede că nu au fost respectate toate indicaţiile atunci când a fost construită pentru a putea fi folosită şi în croazieră. Am ieşit muraţi, ne-am înşirat hăinuţele la uscat prin copaci şi numai în chiloţei am intrat în apă să ne scăldăm. Apa nu era prea curată, avea pe deasupra o vegetaţie verde – „mătasea broaştei”. Am ieşit în chip de brotaci şi surpriză: hainele noastre dispăruseră!… Povestea lui Ion Creangă, noi o trăiam aievea. Era ora prânzului, ne era foame şi nu rezistam să rămânem până noaptea ca să ne strecurăm neobservaţi. Aşa că am rupt crengi, le-am luat în braţe şi, cu faţa protejată de frunze, am pornit în viteză, spre casă pe o distanţă de aproximativ un kilometru. Hainele ajunseseră înaintea noastră acasă, aduse de nenea Rică.

Mama singură cu trei copii, avea nevoie de un sprijin moral şi material. Toate acestea le-a găsit în casa fratelui ei, preotul Grigore. Noi copiii am petrecut multe vacanţe împreună cu verişorii noştri în casa lui tanti Maricica şi nenea Rică. Avem amintiri atât de frumoase! În perioada studenţiei mele am aflat că unchiul a fost arestat şi condamnat la 7 ani închisoare. Iniţiativa lui de a ridica o a doua biserică în comuna Tansa, a rămas nefinalizată prin plecarea lui la închisoare.

Nenea Rică, după ce a plătit tribut, ca toţi intelectualii români, noului regim instalat în ţară după război, la revenirea din închisoare a fost repartizat la parohia din Pânceşti. Aici a muncit cu aceeaşi dăruire şi devotament pentru credincioşii din această zonă. Noi, nepoţii i-am purtat în continuare acelaşi respect şi recunoştinţă pentru ceea ce a făcut pentru noi, în momentele grele prin care am trecut. Într-o zi de duminică ne-am adunat aproape toţi nepoţii lui, la Pânceşti (veniţi de la distanţe mari Bucureşti, Iaşi, Bacău, Vaslui, Roman) şi am intrat în biserica în care el slujea cu smerenie. Atunci chipul lui s-a luminat şi cu uimire şi emoţie ne-a îmbrăţişat cu privirea. A terminat slujba. Înainte de a începe predica ne-a prezentat cu mândrie de tată, enoriaşilor astfel:

–         Dragii mei, Dumnezeu mi-a făcut un mare dar în această zi. Mi-a adunat aceste rude, care sunt copii fraţilor şi surorilor mele. Daţi-mi voie să-i îmbrăţişez şi să cer Bunului Dumnezeu, să-i ocrotească pentru marea bucurie care mi-au făcut-o.

Unchiul ne-a îmbrăţişat pe toţi şi ne-a dat binecuvântarea şi surpriza era cu atât mai mare, cu cât printre noi se aflau şi fratele său Mihai şi cumnata Liuba, soţia fratelui Gică, căzut în război la Cotul Donului.

12

 În faţa bisericii din Pânceşti, parohia Preotului Grigore Stegaru. În rândul de sus, de la stânga: Coca Damaschin, Lucica Oboroceanu, Maricica Stegaru, Lia Stegaru, nenea Mihai, Lenuţa Stegaru, Părintele Grigore Stegaru, Jan Oboroceanu, Vasile Damaschin, Liuba Stegaru, Ţucu Stegaru, Ionel Stegaru, Emil Stegaru, Lareta Schuster, Lucian Oboroceanu, Gabi Damaschin, Puşa Oboroceanu, Tamara Moţoc, Mihaela Stegaru, Viorel Stegaru – Mihaita a facut poza

După încheierea predicii am plecat cu toţii la Negreşti la familia dr. Moţoc Mihai, unde eram aşteptaţi şi de părinţii mei. Casa mare şi încăpătoare, masa instalată în grădină sub o boltă din viţă  de vie, încărcată cu toate bunătăţile, ne îmbiau la un ospăţ .

13

 

 

 Poate a fost cea mai impresionantă întâlnire de familie. Această revedere am păstrat-o în suflet ca o dovadă a dragostei şi unirii care există în familia noastră, indiferent de distanţele care ne despart.

Vizita lui Mihai de la Braşov ne-a mobilizat de a organiza o petrecere cu toţi verişorii din Roman. Această revedere a fost o mare bucurie pentru noi. Am povestit evenimentele noi petrecute în familiile noastre. Ne-am împărtăşit planurile de viitor  şi regretul că unii     dintre noi nu au reuşit să participe la această întâlnire.

Nenea Tache a fost căsătorit cu tanti Elena, au locuit la Vaslui şi au avut o singură fiică, Lenuţa.

14În stânga : Emil Stegaru, fiul lui nenea Grigore, preotul; Lia, soţia lui Ţucu, Lucica, soţia lui Costică Leonte, Mihai, soţul meu, Maricica, soţia lui Emil, Ţucu, eu, Mihai Stegaru şi ultima, Ţuca, sora lui Maricica şi fetiţa lui Mihaela – Anul 1983 –

 

Ea a absolvit Facultatea de geologie – geografie. În timpul facultăţii a fost desemnată „Miss Moldova”.

Păstrez o frumoasă amintire lui tanti şi nenea, care în perioada liceului m-au ocrotit şi mi-au purtat de grijă un an de zile, pentru a veni în sprijinul mamei, căreia îi era foarte greu cu trei copii în şcoală.

Într-o vizită pe care am făcut-o la Vaslui împreună cu mama, am imortalizat bucuria revederii cu această frumoasă verişoară.

Naşii noştri Lenuţa şi CornelNaşii noştri Lenuţa şi Cornel

                         noi cele trei surori, mama şi verişoara noastră Lenuţa.noi cele trei surori, mama şi verişoara noastră Lenuţa.

Lenuţa s-a căsătorit cu Cornel Strătilă, profesor, au rămas în continuare în Vaslui. Amândoi, oameni minunaţi, calmi, harnici, şi-au făcut o gospodărie frumoasă, o casă mare şi o grădină splendidă. I-am admirat atât eu, cât şi Mihai, pentru dragostea lor statornică unul faţă de altul şi grija ce şi-o purtau unul altuia. Au un băiat Claudiu, inginer, care s-a căsătorit cu o colegă de facultate

Nici nu mi-ar fi trecut prin gând că, după ani de zile, Lenuţa draga mea verişoară, şi Cornel, vor fi naşii noştri de cununie.

Tanti Natalia a locuit în Huşi. S-a căsătorit cu nenea Nicolae Broască (Nicuşor), tehnician viticol. Ei au avut doi copii Aurora (Coca) şi Octavian (Venuţu).

1516

Aveau o casă foarte frumoasă şi o grădină ca un colţişor de rai. În casa lor am stat doi ani de zile pentru a-mi efectua „înaltele studii de grădiniţă”, pentru a­-mi corecta limbajul şi a-mi însuşi „maniere de orăşeancă”.

Coca a făcut Facultatea de ştiinţe economice, a fost căsătorită cu un coleg de facultate Milică Scăeşteanu.

Coca şi Milică Scăeşteanu în ziua nunţii, cu naşiiCoca şi Milică Scăeşteanu în ziua nunţii, cu naşii

17

 La acelaşi eveniment şi părinţii, tanti Natalia şi nenea Nicuşor, fratele lui Coca, Venuţu cu soţia sa, Steluţa,nenea Mihai, verişorul Ionel Stegaru cu soţia Lenuţa. Alături de naşi sunt părinţii lui Milică

 

 

Împreună au avut un băiat, Dănuţ, care a absolvit Facultatea de Automatizări. Avea un suflet mare, îşi iubea rudele şi le ajuta ori de câte ori veneau la Iaşi cu  diverse probleme. Regretăm enorm moartea lui la 44 ani într-un grav accident de maşină.

aab

Coca Scăeşteanu (Broască) cu unicul ei fiu, student la Facultatea de electrotehnică, 1974

O iubea enorm pe mama lui, cu care se sfătuia în toate problemele, o ajuta în gospodărie, aprovizionare; era atent cu ea când avea probleme de sănătate. Rar se poate întâlni o astfel de relaţie dintre mamă şi fiu, Dănuţ, la rândul lui a avut tot un băiat Dragoş. El a absolvit Facultatea de ştiinţe economice, s-a căsătorit cu Ana, colegă de facultate şi împreună s-au stabilit în Canada.

Cel de al doilea fiu – Cătălin rezultat din a II-a căsătorie, a rămas orfan la 4 ani în grija iubitoarei lui mame – Liliana – prof. de limbă engleză.

În stânga Dragoş Scăeşteanu şi Tudor Oboroceanu, verişori la a V-a generaţie, Canada, 2006

În stânga Dragoş Scăeşteanu şi Tudor Oboroceanu, verişori la a V-a generaţie, Canada, 2006

Eu cu părinţii mei, nenea Nicuşor cu copii lui Venuţu şi Coca Dănuţ, fiul lui Coca, 7 mai 1978, IaşiEu cu părinţii mei, nenea Nicuşor cu copii lui Venuţu şi Coca Dănuţ, fiul lui Coca, 7 mai 1978, Iaşi

Eu cu Steluţa, soţia lui Venuţu, în 1959, la HuşiEu cu Steluţa, soţia lui Venuţu, în 1959, la Huşi

Venuţu a absolvit Facultatea de agronomie. „Împreună cu soţia lui Steluţa (fostă colegă de facultate) au o fiică, Mihaela, absolventă a Conservatorului, este profesoară de pian. Aceasta s-a căsătorit cu Ghiorghe Mărgineanu (Marinică), care este Concert-Maistru, şef de orchestră la Filarmonica din Iaşi. Fiica lor, Gabriela este elevă la Liceul de artă „Octav Băncilă” la secţia de vioară”. Gena şi-a pus amprenta.

Gheorghe Stegaru, noi îi spuneam nenea Gică. Era fratele mai mic al mamei, pe care mama l-a adus în Basarabia, după ce acesta a absolvit şcoala de oficianţi sanitari. Nenea Gică a fost repartizat în comuna Sofia, judeţul Lăpuşna, la distanţă de 3 km de Bălceana. Aici a întâlnit-o pe Liuba, cu care s-a căsătorit şi au dat naştere la doi băieţi: Cornel şi Ioan. Cornel a făcut Facultatea de Ştiinţe Economice din Bucureşti. A fost căsătorit cu Victoriţa, profesoară, fiică de învăţători din comuna Trifeşti, Neamt. Împreună au o fiică, Auraş, căsătorită, are doi copii, o fetiţă şi un băiat. Victoriţa a decedat la cutremurul din 1977. Ioan, cel de al II-lea fiu – la capitolul „Evocări”.

Elvira, cea mai mică soră, a decedat la vârsta de 17 ani, în urma unei pneumonii, o formă foarte gravă. Tratamentul cu medicamentele din acea perioadă, nu a dat rezultatele scontate.

FAMILIA TATĂLUI MEU

Armenia şi Dumitru Mangâru, părinţii tatălui meu, locuiau în satul Negrea, comuna Cărpineni, judeţul Lăpuşna. Erau oameni gospodari, muncitori şi cinstiţi, păstrători ai credinţei şi a obiceiurilor neamului românesc. Au dat naştere la 7 copii, din care patru băieţi şi trei fete. În anul 1931 bunicul a decedat în urma unei bronhopneumonii, netratată la timp. În perioada războiului din 1941 – 1945, trei fraţi ai tatei, Simion, Ştefan şi Vladimir, au luptat pe frontul de răsărit şi au căzut în bătălia de la Cotul Donului. Bunica a rămas îndoliată pentru toată viaţa, în urma pierderii soţului şi a celor trei băieţi. Şi-a ajutat nurorile la creşterea nepoţeilor. A muncit mult atât în gospodărie, dar şi la nunţi, botezuri şi cumetrii, la care bunica era una dintre cele mai pricepute gospodine. Avea foarte mulţi nepoţi de la cei şapte copii, dintre aceştia, vărul Sava, fiul lui Tudora, a fost cel mai apropiat de familia noastră. El ne ajuta în perioada în care tata era concentrat în armata română. El a trecut Prutul în momentul în care s-a permis trecerea în ţară, ne-a căutat, în dorinţa de a ne revedea pe noi şi, mai ales, pe tata care venise din deportare. De atunci am purtat o corespondenţă strânsă, iar în anul 1971, când am făcut o excursie la Chişinău, mi-am dat întâlnire cu Sava, care m-a luat cu o maşină şi m-a plimbat pe la toate rudele noastre din satul Negrea. De atunci ne-am vizitat mereu, iar bucuria de a ne revedea era reciprocă. În anul 1996 Sava s-a îmbolnăvit grav (cancer pulmonar) şi a decedat pe data 25 mai 1998.

Ultima vizită pe care am făcut-o lui Sava pe 1-3 Mai 1998 – Eughenia, Sava, Mihai, eu, Jenica soţia lui Ştefan şi Ileana fiica lui Sava.

18

Copii şi nepoţii lui au menţinut legătura cu noi. Ştefan, unul din copii, a decedat în 2000 în Spania. Intenţia lui era să ajungă în Italia, la Jenia, soţia lui, care era deja plecată de 4 ani.

Dorinţa nu s-a realizat din cauza unei grave afecţiuni (ocluzie intestinală), care i-a curmat viaţa.

Cele trei fete ale lor: Ina, după ce a terminat Facultatea de informatică la Ploieşti, s-a căsătorit cu Bogdan şi au un băieţel. Cea de-a doua, Diana, a terminat Facultatea de informatică – engleză, s-a căsătorit în Chişinău şi are doi copii. Cea de-a treia, Ala a urmat Şcoala Postliceală Sanitară din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de medicină din Bucureşti, fiind studentă în anul IV. Diana, a făcut un an la Şcoala Postliceală Sanitară în 2000 – 2001, a stat la noi.

19a

Ştefan şi Ala fiica lui la Slănic Moldova. Am petrecut o duminică frumoasă cu ei la iarbă verde. 19 – Iunie 1997

21Revelionul 1999/2000 l-am petrecut cu Ina, eram aşa de mândri că aveam un copil cu noi, Ina, o fată frumoasă,  dansatoare, toţi o admirau şi ne întrebau „cine este, de pe ce planetă vine?”

22Pe 28-IV-2000 ultima aniversare a lui Mihai.  Noi cu Fam. Tănase, D-na Rezuş Ilena, mama Luminiţei şi Ina în stânga jos.

23b

Cu prietenii noştri. Diana este a III-a din stânga sus.

Cât timp a trăit Sava am fost la curent cu toate evenimentele şi întâmplările din familia noastră de dincolo de Prut. După plecarea lui informaţiile primite despre rude au fost sporadice şi comunicate de Jenia, care, deşi în Italia, primeşte veşti de la surorile ei, care încă locuiesc în Negrea şi Sofia (judeţul Lăpuşna).

24a

Ala în vizită la Roman anul 2006

25b

Jenia soţia lui Ştefan, Italia 1999

CUM AM DEVENIT MEDIC

„… sfântă este nemulţumirea de sine a omului şi dorinţa de a fi mai bun decât este; sfântă este ura lui împotriva vestigiilor unei vieţi mediocre, pe care el însuşi a plăsmuit-o, sfântă este dorinţa lui de a stârpi (…) invidia, lăcomia, crimele, bolile, războaiele şi orice vrajbă între oameni, sfântă este munca lui.” (Maxim Gorki)

Tinereţea cu visele, cu energiile ei ne angajează în planuri mari pentru viitor. Şi eu mi-am dorit să am o profesie deosebită, aveam nevoie de o anume anvergură în proiectarea viitorului meu. De copil am văzut ce înseamnă suferinţa, chiar neputinţa noastră în faţa unor evenimente, a căror înrâurire nefastă, schimbă destinele unor întregi generaţii şi chiar ale popoarelor. Războiul, evenimentele istorice pe care le-am trăit la o vârstă destul de fragedă, mi-au dat o anume dârzenie, o anume angajare spre un viitor. Un viitor cu mai puţină suferinţă. Oamenii au nevoie de o stare de bine, de sănătate, ca să-şi îndeplinească visele, menirea, idealurile.

Pentru alegerea profesiei am ţinut seamă şi de dorinţa părinţilor şi a mamei în mod special. De ce ? Pentru că mama a fost bolnavă în tinereţe, a avut nevoie de asistenţă medicală, iar medicul care a îngrijit-o, a făcut-o cu omenie în primul rând, şi apoi ca medic. Rezultatele salutare ale tratamentului său, spectaculoase la acea vreme, s-au datorat pregătirii sale profesionale, priceperii si interesului său special, pe care i l-a acordat mamei şi, nu mai puţin, a îndrăzneţelor metode de tratament pe care le-a folosit. Prin devotamentul său, acest medic, a redat-o pe mama familiei sale, şi mai ales nouă, copiilor, care aveam atâta nevoie de ea! Pentru ea profesia de medic era un deziderat imperativ pentru copii săi. Şi aşa a şi fost – noi, cele trei fete am îmbrăţişat profesia medicală.

Se spune că, pentru a-ţi onora trecerea prin viaţă, trebuie să realizezi trei lucruri: să sădeşti un pom, să construieşti o casă şi să creşti un copil. Cred că există mult mai multe lucruri care merită să fie făcute în viaţă şi care au valoare şi îţi conferă un respect de sine şi un loc respectat între oameni. A sădi un pom este la îndemâna fiecărui om, casă şi-au construit mulţi, dar de când cu blocurile, oamenii s-au rezumat la un modest apartament. Copiii au venit la cei ce i-au dorit, la cei ce nu i-au dorit, mai sunt şi situaţii când ţi-ai dorit copii şi nu au venit. Îmi aduc aminte de o întâmplare de când eram studentă, când am fost la plantat pomi. Într-o primăvară am pornit cu elan să plantăm pomi pe dealul Cetăţuiei. Am sădit mulţi pomi, se înserase, ne era frig şi a început o ploaie măruntă şi rece, obosisem cu toţii, dar doream să finalizăm „acţiunea”. Ne-am hotărât să punem câte trei pomişori în cuib. După ani, când treceam prin această zonă, priveam dealul Cetăţuii cu un sentiment de vinovăţie, de jenă, că s-ar putea observa isprava făcută de noi.

Cu casa a fost mai greu. Nu am avut bani de casă. Soţul meu fiind constructor şi mai ales că 20 de ani a făcut proiectare şi-ar fi dorit mult o casă cu grădină şi flori, Desena proiecte de case sau vile şi le admiram pe hârtie. Am realizat un apartament în loc de casă, se acceptă? Poate compensa? Cred că se poate compensa, dar nu se compară.

Existenţa unui copil în viaţa noastră nu a fost posibilă. Sunt multe persoane cu un handicap, trăiesc şi aceştia, chiar dacă le este mai greu. Handicapul poate fi vizibil sau ascuns. Eu am avut neşansa ca la 17 ani să am o boală grea care mi-a lăsat un handicap. Internată la spital, considerată incurabilă, medicii i-au spus mamei mele:

–         Nu putem ocupa un pat cu un bolnav care nu are şanse de supravieţuire. Mai aveţi copii ?

–         Da, mai am încă două fetiţe.

–         Aveţi grijă de ele, să nu ajungă ca asta.

Mama mi-a dat viaţă pentru a doua oară. Am fost una dintre minunile săvârşite de Sfânta Parascheva. Mama venea la mine la spital la două zile, nu-si permitea sa vina zilnic, lipsa banilor, iar cele doua surori aveau si ele nevoie de ingrijire si supraveghere. Trecea mai întâi pe la Mitropolie, se ruga Sfintei să o îndrume cum va sti mai bine, să mă salveze de la boala cumplita, sa ma ridice din patul de suferinta.

Nici nu vă puteţi imagina ce înşiruire de evenimente, cu legături logice între ele, s-au succedat, pentru ca în final, să se găsească tratamentul de care eu am beneficiat şi m-am însănătoşit. Sfânta Parascheva mi-a redat viaţa, a lucrat pentru mine, prin devotamentul şi dragostea mare pe care o avea mama pentru noi şi a reuşit să mă salveze. Era disperată, mai pierduse un băieţel de 10 luni, când eu aveam doi ani şi nu mai rezista să treacă printr-o aşa mare nenorocire.

–         Într-o zi când mama a urcat în tren să vină la Iaşi a observat în compartiment un domn , bine îmbrăcat, s-a gândit să se aşeze lângă el, poate e doctor. A început o discutie banala, ca apoi să-şi povestească necazul. Întâmplarea a făcut ca domnul acela să fie chiar medic. I-a spus mamei că există tratament pentru boala mea, dar trebuie procurat din străinătate. I-a scris o reţetă. A venit la spital, a rugat medicul de salon să facă din nou un consiliu de medici, să stabilească stadiul bolii, evoluţia, tratamentul, prognosticul bolii şi ce sanse de vindecare mai am. Medicul de salon a anunţat profesorul, au fost invitaţi toţi medicii din clinică ,s- a discutat soarta mea. În final s-a concluzionat că nu se mai poate face nimic, sunt irecuperabilă, sunt un caz pierdut.

–         Domnule profesor, aveaţi obligaţia să-mi spuneţi că mai există o şansă să-mi salvez copilul, că există tratament pentru boala fetiţei mele, indiferent de preţ.

Profesorul i-a dat reţeta mamei, să procure medicamentul, dacă va fi posibil.

Lângă patul meu era o bolnavă supravegheată permanent de un poliţist. La ea venea în vizită un preot catolic, dar, stătea pe marginea patului meu, pentru că militianul care o supraveghea, sa nu-si dea seama ca are vizitatori discutia se purta în limba germană. Când se deschidea uşa şi poliţistul se uita spre doamna arestată, preotul continua discuţia cu mine, ca acesta să nu-şi dea seama că de fapt, el venise la pacienta vecină. În una din zile în care mama a venit la mine, l-a găsit pe preot la patul meu. Au intrat în discuţie, mama şi-a spus necazul şi dorinţa de a găsi medicamentul salvator pentru mine. Preotul s-a oferit s-o ajute, a chemat-o la biserică, i-a fixat ziua şi ora pentru a-i da medicamentul. Mama avea banii pregătiţi, îi obţinuse pin vânzarea unor lucruri din casă, covoare, valuri de pânză, o parte din cusăturile naţionale, lucruri care fuseseră salvate la refugiu. Mama s-a prezentat la preot, a luat medicamentul şi l-a adus la spital. În aceeaşi zi am început şi tratamentul. După 48 de ore, starea mea generală s-a îmbunătăţit, durerile abdominale au dispărut, febra a scăzut, pofta de mâncare mi-a revenit. După o lună de tratament am fost externată cu recomandarea de a întrerupe şcoala pentru un an de zile, trebuia să respect repausul, să am o alimentaţie bogată în proteine şi vitamine şi să revin la control la 6 luni.

În perioada internării priveam la fereastră studenţii medicinişti, erau tineri, frumoşi, plini de viaţă şi mi-am zis în gând: „dacă mă fac sănătoasă, voi urma facultatea de medicină. Şi aşa a fost. Doream să ajut oamenii suferinzi, să-i încurajez, să mă apropii de sufletul lor, pentru că o suferinţă trupească aduce şi una sufletească. Ştiţi ce am simţit cât timp am stat la pat ? Ei bine, mi se părea că toţi anii pe care i-am trăit, au fost un vis, iar realitatea era cumplită, zăceam la pat nemişcată, tot corpul mă durea, orice mişcare făceam îmi acutiza suferinţa. După prima fiolă de morfină, care mi-a fost administrată, am spus:

– Oricât de mari vor fi durerile, nu mai accept acest medicament. Am fost speriată de reacţia pe care care mi-a produs-o. Aveam senzaţia de ireal, pluteam în aer cu tot cu pat, eram fericită, nu mă durea nimic, nu-mi simţeam corpul, nu reuşeam să mişc o mână. Eram între vis şi realitate. Au trecut atâţia ani şi nu am uitat. A fost o experienţă care m-a făcut să înţeleg psihologia drogatului, care nu se opreşte la prima fiolă făcută din curiozitate, ci dorinţa de a avea aceste senzaţii plăcute, îl fac să continuie.

Această boală din copilărie m-a împiedicat să-mi îndeplinesc cea de-a treia misiune pe pământ, aceea de a aduce copii pe lume. Dar am iubit copii şi eu şi Mihai. În casa noastră au crescut copiii surorilor mele, apoi nepoţii.

Întotdeauna am avut un sentiment matern de ocrotire, începând cu surorile mele mai mici, continuând apoi cu colegele de şcoală şi de la facultate.

Dincolo de familie, prin activitatea ce o desfăşor în cadrul Şcolii Postliceale Sanitare, am prilejul de a educa şi forma tineri, activitate pedagogică care este o încununare a activităţii mele profesionale si totodată să dăruiesc afecțiune din prea plinul sufletului meu.

29

„CĂLĂTORIE SPRE LOCUL INIMII”

LUI MIHAI

„…Locul inimii noastre? Cine-l ştie? Câţi îl cer?

Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…

Locul inimii noastre sălăşluieşte în Cer

Şi-n el lumina lină a Celui făr-de-moarte.”

Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, poezia cu acelaşi nume, pg.115

 

Mihai Schuster

A mai căzut o stea de pe firmamentul cerului, ca să se ridice apoi în înalt, acolo unde îi este locul. S-a stins steaua lui MIHAI SCHUSTER, mult prea devreme şi mult prea fulgerător.

S-a dus pe drumul veşniciei, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci numai viaţă fără de sfârşit. A trăit cu multă demnitate şi cu mult suflet şi dăruire pentru familie şi pentru cei din jur. Venim astăzi, aici, să-i pomenim numele şi cu lacrimi în ochi şi în suflet să ne- amintim de cel ce ne-a încântat cu măiestria muzicii la atâtea reuniuni de istorie a medicinei…

Aşa ne ducem rând pe rând

Azi râdem şi ne veselim

Şi poate mâine, să nu fim;

Căci numai Domnul ştie când

Se duce cel mai drag pe veci

Şi lumea-i trecătoare, deci

Aşa ne ducem toţi pe rând

Că-n lume suntem călători,

Şi ale timpului ninsori

Ne-acopăr sufletul rănit

Cu al lor alb mângâietor.

Căci suntem doară muritori

Şi-aşa ne ducem…. rând pe rând.

                                                              Dr. Gabi Păvăluţă

31

IN MEMORIAM:

MIHAI SCHUSTER, s-a născut în 28 Aprilie 1936 la Paşcani, judeţul Iaşi, într-o familie foarte muncitoare, cinstită şi onorabilă, calităţi pe care părinţii, le-au sădit în educaţia copiilor. A început şcoala primară la Paşcani, a continuat-o la Lereşti-Câmpu Lung Muscel şi la Turnu Măgurele, fiind refugiaţi in timpul războiului in aceste localităţi. In 1947, s-a stabilit in Roman împreuna cu părinţii şi o soră mai mare cu 7 ani, Matilda.

Tatăl (de la Bistriţa-Năsăud) era tehnician electrician, vorbea germana perfect. A profesat la Braşov, apoi la Suceava, unde a cunoscut-o pe mama lui Mihai şi cu care s-a căsătorit în anul 1928. Matilda, primul copil a fost profesoară de lucru la Cluj. S-a căsătorit cu Colonelul Ioan Tudoriu, au un fiu Liviu. Astăzi Nelu nu mai este, iar Liviu, are grijă de mama sa cu mult devotament.

În 1970 cu Olguţa, mama lui Mihai de Sfintele Sărbători ale Crăciunului (şi dragul nostru Motănel)În 1970 cu Olguţa, mama lui Mihai de Sfintele Sărbători ale Crăciunului (şi dragul nostru Motănel)

 

sora lui Mihai ,Matilda Tudoriu, cu fiul Liviusora lui Mihai, Matilda Tudoriu, cu fiul Liviu

34

35Mihai in copilărie

Mihai a fost un fiu care şi-a respectat şi iubit părinţii, îşi iubea mama, pe care a îngrijit-o cu multă dragoste, până la vârsta de 87 ani. A fost un om de societate, care ştia să creeze şi să întreţină o atmosferă de bună dispoziţie. Îşi iubea familia, casa, în care găsea acea oază de linişte, după o zi grea de muncă.

37„În amintirea Anului Nou 1971, fotografiați în faţa pomului de iarnă, în căsuţa noastră dragă.”Roman, Retta şi Mihai (text scris de Mihai)

In 1983 cu mama lui Mihai si verişoara Coca Hapenciuc la SuceavaIn 1983 cu mama lui Mihai si verişoara Coca Hapenciuc la Suceava

A urmat şcoala la Liceul „Roman Vodă”, absolvind-o in 1954. După liceu a făcut o şcoală de arhitectură, după care s-a angajat la Proiectări Silvice din Roman. In anul 1961 se înscrie la Facultatea de Construcţii Civile şi Industriale din Iaşi pe care a absolvit-o in anul 1966.

Studentul Mihai Schuster în excursie cu colegii pe braţul Sulina în 1964,Studentul Mihai Schuster în excursie cu colegii pe braţul Sulina în 1964,

 

Mihai cu colegii la banchetul de absolvire a Facultăţii, 1966Mihai cu colegii la banchetul de absolvire a Facultăţii, 1966

Revine in Roman încadrându-se la Serviciul de Arhitectură şi Sistematizare a fostului raion Roman. După desfiinţarea raioanelor, lucrează ca diriginte de şantier la Industria Locala, construind întreprinderea Protan, Staţia 110, apoi la Şantierul 2 Construcţii, lucrând la modernizarea halelor de la fabrica de zahăr.

 

 Inginerul Mihai Schuster la birou, 1975

În ultimii 21 de ani a condus Serviciul de Proiectare la Întreprinderea de Prefabricate Roman.

În toate locurile de muncă s-a remarcat prin corectitudine, punctualitate, conştiinciozitate, cinste, ordine şi disciplină. Era o persoana cinstită, demnă, cu o înaltă ţinută morală. I-a plăcut munca, pe care a făcut-o cu pasiune, cu precizie si dăruire. A fost apreciat de cei din conducerea unităţilor în care a lucrat, de colegii de muncă şi de subalterni. Era apreciat de oameni, pe care îi respecta şi le acorda încredere; ajuta pe cei care aveau probleme de orice fel. Iubea animalele, îi făcea plăcere sa le îngrijească, să le hrănească şi sa le mângâie.

în 1991 s-a pensionat, dar nu a încetat activitatea. A înfiinţat un atelier de proiectare, oferindu-şi serviciile intr-un domeniu pentru care lucra cu multă pasiune. Pe lângă aceasta a fost unul dintre membrii fondatori ai Fundaţiei Preuniversitaria „Roman Muşat”, un activ susţinător al cursurilor pentru formarea de asistenţi medicali şi farmacie din oraşul nostru.

Cu un suflet nobil şi reale calităţi profesionale, a impulsionat activitatea de învăţământ, prezenţa sa fiind un reper de corectitudine şi exemplu pentru tânăra generaţie. A fost unul dintre intelectualii oraşului nostru, în adevăratul sens al cuvântului. Cu inginerul Mihai Schuster discutai în orice domeniu: istorie, literatură, artă, cinematografie, muzică …da mai ales muzică – toate genurile de muzică. A adunat o colecţie impresionantă de discuri, casete, CD-uri. Mare iubitor de carte ( pasiune transmisa de la mama sa ) avea un fel personal, de a scoate cartea din bibliotecă, pentru a o prezenta interlocutorului.

Cea mai mare bucurie a lui era de a împărtăşi celor din jur cea ce ştia din lecturarea cărţilor sau de a-ţi oferi o muzică bună, caldă melodioasă sau ritmică, de dans, pe care te făcea să o asculţi cu aceeaşi vibraţie şi intensitate, pe care o simţea şi el. Avea o voce baritonala, cu un timbru plăcut, iar dintre instrumentele muzicale, adora saxofonul tenor si bateria la care cânta perfect. Avea ritmul în sânge, fiind şi un excelent dansator, admirat de cercul de prieteni.

 

 Cu soţia şi prietenii - 12 mai 2001Cu soţia şi prietenii – 12 mai 2001

 

 A fost un sprijin şi şi-a susţinut soţia in activitatea ei profesională şi in cea de gospodărie. Aştepta cu emoţie venirea sezonului de toamnă, pentru a face un vin, pe care-l dorea totdeauna mai bun decât cel din anul trecut şi mai bun decât al prietenilor.

 

Fotografie în ziua de 8 iunie 1970 la Piatra Neamţ, imagine ce va dăinui peste ani spre aducere aminte.-MihaiFotografie în ziua de 8 iunie 1970 la Piatra Neamţ, imagine ce va dăinui peste ani spre aducere aminte.” Semnat-Mihai

  

La Monte Carlo în faţa Cazinoului, 27 iulie 2000La Monte Carlo în faţa Cazinoului, 27 iulie 2000

Iubea nespus de mult călătoriile din dorinţa de a cunoaşte cât mai multe locuri, obiceiuri, oameni, cultură, vestigii, etc.

A vizitat multe ţări, numai din Europa, avea încă planuri de viitor. O excursie era pregătită minuţios, documentându-se din colecţia personală de cărţi cu note de drum, călătorii, impresii si hărţi. Sutele de fotografii şi zecile de casete sunt mărturii ale evenimentelor de familie şi excursii. Chiar şi pentru ultima călătorie şi cea din urmă era documentat. Având la dispoziţie biblioteca medicală a casei i-a plăcut să citească si din acest domeniu. Anturajul-familia, medicii care l-au îngrijit, prietenii, au reuşit să-i insufle speranţa ca se va însănătoşi. Necunoscând ce boală necruţătoare îl macină, a plecat dintre noi cu această speranţă. La vârsta de 65 de ani ( s-a stins din viaţă la 18 iulie 2001 ) se simţea încă tânăr, cu putere de muncă şi cu multe planuri de viitor.

Personalitatea lui Mihai Schuster, cu valenţele ei multiple, cu generozitatea şi iubirea de cunoaştere şi frumos a îmbogăţit şi activităţile Societăţii de Istorie a Medicinii şi Farmaciei din Roman, a cărui membru simpatizant a fost. „În cadrul şedinţelor a fost o prezenţă vie, activă care ne-a descreţit frunţile şi care ne-a încântat inimile cu acordurile muzicii, pe care ne-a dăruit-o, ca un omagiu, celor care purtăm halate albe. Absenta lui va fi simţită la fiecare şedinţă şi un gând fugar va pleca spre el şi muzica lui cu care ne-a obişnuit şi care acum ne lipsesc.”, declara cu respect şi regret, dr. Ocvtav Clocotici, Preşedintele Societăţii de Istoria Medicinii şi Farmaciei din Roman. Cu ocazia comemorării inginerului Mihai Schuster, s-a păstrat un moment de reculegere in amintirea lui, după care s-a ascultat una din piesele muzicale care i-au fost dragi. (la şedinţa din 27 septembrie 2001).

Şi alţi prieteni simt nevoia să-i vorbească, să-i spună, încă o dată cât de mult îl preţuiesc, cum  prezenţa sa a fost o celebrare a vieţii, a bucuriei şi frumuseţii – Conf. Virgil Petrovici – Bucureşti  scrisoarea lui a fost publicată in Monitorul de Roman, din August 2002.

 

 

„UNUI FIU AL ROMANULUI

Dragul meu Mihai,

Aştern pe hârtie aceste gânduri înnegurate, deşi ştiu că rândurile mele vor rămâne fără răspuns.

Am aflat acum, după mai bine de un an de zile, că ai depăşit pragul vieţii tocmai când acest nou mileniu al comprimării secundelor, de abia începuse să mijească. De altfel, daca mă gândesc bine, şi tu ţi-ai comprimat clipele existenţei cu neostoita dorinţa de a-ţi depăşi condiţia pregătirii de specialitate. Ţi-ai făcut datoria cu sârg si conştiinciozitate, ca inginer, dar ai considerat că dincolo de practica profesiei sălăşluieşte copacul veşnic roditor al încântării spiritului. Ai dat astfel vieţii tale o dimensiune superioară care ţi-a bucurat sufletul, iar cu generozitatea ce te-a caracterizat ai dăruit-o şi altora.

Nu pot uita marile aniversări ale urbei noastre – Centenarul Colegiului Naţional Roman-Vodă, sau sărbătorirea celor şase secole de atestare documentară a acestui municipiu – când ai reuşit, uimindu-ne pe toţi, să satisfaci orice solicitare muzicală din inestimabila ta fonotecă. Sau fugarele şi intempestivele noastre întâlniri – Doamne!… de ce nu ştim să prelungim aceste clipe?- când ne împărtăşeam impresii de ieri şi de azi legate de cultura românească şi universală.

îmi spunea, iubitoarea şi stimabila ta soţie, doamna doctor Schuster Larisa, că înainte de a trece in nefiinţă, ţi-ai exprimat dorinţa, ca măcar prietenii si cei dragi ţie să nu te treacă in uitare. Revenit in oraşul natal, am aprins o lumânare la căpătâiul odihnei tale pământene si o voi face mereu aşa, cum se întâmplă si la mormintele părinţilor şi strămoşilor mei. Şi mai cred că atunci când timpul nu va mai avea răbdare nici cu mine, venind şi eu ” acolo sus”, fredonând un fragment dintr-un lied de Schubert sau murmurând un crâmpei din ” Oda Bucuriei” de Beethoven, discret si modest aşa cum te ştiu, îmi vei continua cântarea şi vom discuta pe îndelete, întrucât acum dialogurile noastre au rămas doar o frumoasă şi neştearsă amintire. Aşadar… La revedere, dragul meu MIHAI!!! Dodo”

Era doar o nouă călătorie a lui Mihai, spre „Locul inimii noastre (ce) sălăşluieşte-n cer/Şi în el lumina lină a celui făr-de moarte”

 

 

38Silueta discret profilată în lumina amurgului îmbrăţişează pământul, oglinda lacului şi cerul, dar ochii i se opresc cu iubire nesfârşită la draga luiRetta

 

39

A trecut un an…

 Voi aduna aşa mereu

Până când bunul Dumnezeu

Mă va chema la El.

Mi-e dor de tine

Cuvântul Dor,

are Greutatea unei stânci

Ce-mi zdrobeşte pieptul

Şi rătăcesc

Şi-mi fuge gândul

La ce am fost

La ce suntem

La ce vom fi        

S-au terminat zilele tale?

O, dar zilele care mi-au rămas mie,

 Cu drag,

  ţi le-aş fi dăruit ţie

  Şi n-ar fi fost atâta jale!

 

 

 

 

27 Aprilie 1996 - La aniversarea lui Mihai27 Aprilie 1996 – La aniversarea lui Mihai

 

Eu şi Mihai în 2000Eu şi Mihai în 2000

 

 

 

Potop de lacrimi

Îmi inundă fila pe care scriu.

Şi nu mai văd lumina,

In jurul meu pustiu

Acelaşi pustiu

Ca-n sufletul meu

Şi nu mai vreau

De nimeni să mai ştiu

cc

La margine de ocean

Privesc apa-nvolburată

Şi aştept un mare val

Sa mă ia cu el odată.

A venit un val

Te-a luat pe tine

Am rămas pe mal

Suflet în ruine.

Din lacrimi calde care curg

De dimineaţă în amurg

Şi de seara până-n zori

Se prefac toate în flori.

Florile oceanului

Păstrează-mi locul lângă tine

Când voi veni şi eu în cer

Să fim din nou, iar împreună,

Să dormim somnul în eter. ***

Stau pe lespedea de piatră

Ce nemilos ne desparte

Eşti aici, totuşi departe

Suflet pribegind în noapte.

 

 

 

Singură pe lespedea de piatră, în Catedrala din Lausanne închinată Sfintei Fecioare Maria, 2004Singură pe lespedea de piatră, în Catedrala din Lausanne închinată Sfintei Fecioare Maria, 2004

Ce fericită am fost când

„Buna dimineaţa”

Puteam să-ţi spun.

Astăzi strig, dar e-n zadar

Bună dimineaţa-n van.

Iară, seara la culcare

Ne spunem ca o urare:

Noapte buna Mihăiţă!

Somn uşor dragă fetiţă!…

***

 

Mihăiţă, tu vorbeşti cam mult

In glumă, îţi spuneam mereu

Acum, aş vrea să te ascult

Dar taci şi-mi vine tare greu.

Atâtea mai aveam să-ţi spun

Dar viaţa s-a oprit în loc

S-a prefăcut totul în scrum

Ca-n urma unui mare foc.

 

Inginerul Mihai Schuster la birou, 1975

Hârtia de calc

Planşeta de lemn

Culori, rigle, tac

Triste sunt şi gem.

Mâna ta măiastră

Nu le mai dă viaţă

Toate, te aşteaptă

 

Într-un cerc de gheaţă

Cu câtă răbdare

Mângâiai hârtia

Ce prindea culoare,

 

Îi dădeai făclia

Inimii ce bate

Desenai întruna

Până-n miez de noapte…

44

Un pom de Crăciun, vei avea

Împodobit pe crucea ta

Cu globuri şi cu lumânări

Şi cu multe, multe flori.

Acum un an, în ziua de Ajun

Îl aşteptam pe Moş Crăciun

Atâtea daruri mi-a adus

Pe care-n tolbă i le-ai pus.

Azi Moşul, la noi, nu mai vine

S-a rătăcit pe căi străine

Azi toate, toate s-au schimbat

Nimic nu e, ca altădat’.

 

***

Azi, e ziua de Crăciun

Am pus pe masă un tacâm

Şi am aprins o lumânare

Plecarea ta, cumplit mă doare.

 

***

Nu mai este cu putinţă

Timpul să-l dau înapoi

Să mai fiu cu Mihăiţă

Să ne bucurăm şi noi

În noaptea-n care lumea va petrece

Va bea, mânca şi va dansa

Eu rezemată de o cruce rece

Cu amintiri, mă voi alina.

La masa cu două tacâmuri

Privesc la scaunul din faţă

Cu gândul pe alte tărâmuri …

Mă-ntreb, ce rost mai am în viaţă?

 

 ***

Ce dar să-ţi fac de ziua ta?

Când eşti atâta de departe

O rază de lumină ai vrea?

Ţi-aş dărui, de s-ar putea;

 

***

Despărţirea noastră?

A fost uşoară pentru tine,

căci dormeai adânc

Pentru mine-a fost amară

Şi de-atuncea mereu plâng

 

***

In calendarul vieţii noastre,

Am scris o zi de neuitat

E ziua tristă-n care Mihai, tu ai plecat.

45

 

 

 Albumul cu fotografii

Sunt neştirbite mărturii

Ca-i existat, că ai fost viu

Şi ai rămas, precum te ştiu

Tu ai plecat şi-ai luat cu tine

Viaţa, care fremăta în noi

Veselia, zilele senine

Şi au rămas doar negri nori

Unde eşti? te strig în noapte

Cu glas tare sau în şoaptă

Unde eşti tu? dragul meu

Te aştept, mereu, mereu.

 

***

 

O viaţă este un roman

Cu împliniri şi cu regrete

Cu amintiri. când noi eram.

A fost, iar astăzi, nu mai este.

46

 

 

 E vis sau crudă realitate?

Aştept sa mă trezesc din somn

Nu, nu cred, nu se poate

Să fi plecat şi eu să dorm!?

 

***

 

Cea mai fericită zi

Din viaţă şi din moarte

Va fi clipa-n care din nou ne va uni

Trecând pragul Care ne desparte.

 

***

 

Nu te voi uita nicicând

Voi retrăi totul, în gând

Clipe dragi de fericire

Cărora tu, le-ai dat nemurire.

Îţi mulţumesc c-ai existat

Că, viaţa mea ai luminat

Ce-aş fi fost eu? fără de tine! …

În lumea asta plină de suspine,

Ce dor îmi este de privirea ta

De ochii calzi, de mângâierea ta

De mâna care alina,

De vorba ce mă alinta.

Şi dacă-mi este_atât de dor

Nu o pot spune tuturor

Doar unui petec de hârtie

Si ţie, strop de energie.

 

***

 

În ziua-n care o să-mi spui

Adio, pentru totdeauna

Lumina caldă a soarelui

Sclipirea stelelor şi luna

Nu vor mai fi ca altădat

Iar viaţa mea s-a terminat.

Tu, mi-ai adus fericirea

In lumea plină de suspine

Prin tine-am cunoscut iubirea,

Ce bine este lângă tine.!

Aş vrea să te privesc mult, mult,

Acum când încă te mai pot vedea,

Căci nu se ştie soarta când,

Pe alt drum paşii ţi-i va îndruma.

În ochii tăi e-atâta soare,

Căldură şi lumină

Când te privesc e sărbătoare,

Mi-e inima atât de plină!

În ochii tăi, e lumea toată

În ochii tăi tot universul,

Şi nimeni n-ar putea vreodată

Din drumu-mi să-mi abată mersul.

Ce eşti tu pentru mine, n-o să ştii

Nu poţi să-înţelegi, decât dacă iubeşti.

Nu ştii ce-nseamnă-n nopţile târzii

Să stai de veghe şi să te gândeşti.

 

***

 

Ce mici suntem

În acest mare univers!

A fi sau a nu fi

Nu poţi cuprinde într-un vers

Suntem sclipirea de o clipă

A stelei care se-nfiripă

Suntem o mică picătură

Într-un ocean de apă pură

Dar, după ce am plecat

Ce poate să mai fie?

Decât, un strop de energie

Ce se agită, se loveşte

De alte energii celeste.

 

***

 

Atâtea locuri, am văzut împreună,

Sub bolta de stele, sub clarul de lună

Şi ne-am jurat, că nu ne vom despărţi

Şi împreună vom îmbătrâni.

În aşteptarea răsăritului de soare

Învăluită între cer şi ape

Te simt cu mine, te simt aproape

Învăluită de întuneric şi lumină

Inima mea încă mai suspină.

 


Când ochii voi închide pe vecie

Aş vrea privirea ta să întâlnesc

Ca neagra veşnicie căreia mă dăruiesc

Să-mi pară şi să-mi fie, un mare pat regesc.

Mă prind fiori la gândul

Că groapa umedă şi rece

Îmi va deveni leagănul

De care nu pot trece

Căci nu de moarte mă-nfior

Şi nici de lipsa de confort

Dar o să-mi fie tare greu

Să nu te pot vedea deloc.

Mi-e frică şi mi-e frig aici

Sunt singură şi izolată

Şi nu-i măcar un licurici

Să mai lumineze-odată.

Steluţele au rămas pe cer

Şi drumu-i lung până la ele

Şi între noi s-a aşternut

O lespede de pietricele

Dar chiar cu lespedea de piatră

Pe pieptu-mi fără răsuflare

Şuvoi de lacrimi ce nu seacă

Vor răbufni fără-ncetare.

Regretul unei vieţi ce-a asfinţit

Trecând limanul veşniciei

Când te aşteaptă numai infinit

Şi nu ştii ce-o să fie.

Căci, ce a fost s-a dus de mult

Iubiri, speranţe, doruri ne-mplinite

Şi melodii pe care aş vrea să le ascult

Şi chipuri dragi ce-au fost iubite.

În ziua-n care o să mor

Şi o să plec pe totdeauna

De tine o să-mi fie dor

De soare, stele şi de lună.

 ***

Recunoştinţă

 

A stat lângă mine în zile de durere,

Fără a-i spune, sau a-i cere,

M-a ajutat să-l îngrijesc pe soţul meu,

Fiindcă bolnavă grav eram şi eu,

Au fost zile grele şi nopţi albe,

Cu lacrimi înşirate-în salbe,

Păcat că totul, s-a risipit în van,

Şi munca noastră a fost în zadar.

Nu pot decât să-i mulţumesc,

Şi amintire dragă să-i păstrez,

Cândva am respirat la unison,

Cu domnişoara asistentă Oana Galaton.

***

 

Tăcere suflete – lasă ora despărţirii să fie senină.

Nicicând să fie moarte – ci o nouă înfăptuire.

Să vieţuim cu amintirea dragostei noastre şi durerea să ni se schimbe în cântece.

Sfârşească-se zborul tău spre zări senine – învăluind în umbra aripilor tale adăpostul cuibului tău.

Fie ultima strângere de mână, tot aşa de caldă ca şi floarea nopţii.

Întârzie sfârşitul frumos al dragostei noastre – doar o clipă – şi spune-ne în taina nopţii ultimele tale cuvinte.

Mă plec spre faţa ta şi ridic lumina lămpii – împrăştii raze luminoase pe cărăruia drumului tău.”                                                    Rabindranath Tagore

 

 Rabindranath Tagore – Volumul „Poeme de dragoste”, pentru care a primit premiul Nobel pentru literatură, volum apărut la Editura Helicon, 1995 ediţie îngrijită de Ioan Ucnai, traducere de Silvian Lorin, poemul 62, pg. 94

 

COMEMORARE

În ziua de 18 iulie 2008 s-au împlinit 7 ani de la plecarea lui Mihai. Împreună cu rudele şi prietenii apropiaţi i-am cinstit memoria, aducându-i flori stropite cu lacrimi şi gândurile noastre pioase.

Preotul Ioan Antoci a făcut slujbă de pomenire, cu mult har şi credinţă. Il vom păstra în gând şi suflet aşa cum şi-a dorit.

51

52a

 

 

 

 CORESPONDENŢE

 

 Codiţă mă ajută la corespondenţa cu prietenii şi rudele - 2003Codiţă mă ajută la corespondenţa cu prietenii şi rudele – 2003

 

 DRAGII MELE PROFESOARE

 

Nu ştiu câţi din colegii mei au avut onoarea şi bucuria de a purta o corespondenţă cu profesorii noştri. Îi mulţumesc pentru acest dar Doamnei Conferenţiar Dr. Georgeta Săndulescu, şefa Clinicii de Boli Profesionale din Iaşi.

Ne-am cunoscut în anul 1972, la cursul de perfecţionare pe care l-am urmat sub îndrumarea domniei sale. Din acest an şi până astăzi am rămas prietene, Doamna Doctor fiind permanent îndrumător şi sfătuitor.

 

 

 56Doamna conf. dr. Georgeta Săndulescu, Monica Bunea (din Oneşti) şi eu, la cursul de perfecţionare de la Catedra de medicina muncii din Iaşi, 12 decembrie 1972

 

Doamna doctor Georgeta Săndulescu este o persoană înzestrată cu calităţi deosebite, un om de excepţie, de un profesionalism rar întâlnit, cu dăruire pentru activitatea pe care a îndrăgit-o, cu sensibilitate sufletească faţă de pacienţii pe care i-a îngrijit, cu calităţi de pedagog, instruind serii întregi de studenţi şi medici.

57

 Cu ocazia cursului de perfecţionare de la Catedra de medicina muncii din Iaşi în perioada 1 oct – 30 dec 1972. În rândul întâi doamna conf. dr. Georgeta Săndulescu şi dl. Prof. Ioan Stavri, încadraţi de de. Larisa Schuster, dr. Monica Bunea, dr. M. Vasiliu, prof. Dr. Ion Silion şi alte cadre.

 

În decursul carierei mele am fost invitată periodic la Clinica de boli profesionale şi la Catedra de medicina muncii, cu ocazia unor acţiuni organizate de Doamna conf. Dr. Georgeta Săndulescu, Domnul prof. Ioan Stavri şi Doamna dr. Georgeta Mihail (de la Institutul de Igienă Iaşi). La aceste întâlniri se discutau probleme legate de activitatea noastră privind controlul medical periodic al muncitorilor expuşi noxelor, planificarea persoanelor suspecte de boli profesionale, pentru confirmarea diagnosticului. Rezultatele studiilor de analiza morbilităţii pe anumite grupe de afecţiuni şi în special pentru boli profesionale şi boli cu factori de risc. De asemenea, se prezentau referate şi fiecare medic venea cu studii pe diverse probleme medicale din zonele din care proveneau.

 

58Personalităţi: prof. Ioan Stavri de la Catedra de medicina muncii, conf. dr. Georgeta Săndulescu, Clinica de boli profesionale şi dr. Georgeta Mihail, Institutul de igienă, Iaşi, 25, 26 octombrie 1985

 

 Toată viaţa şi-a închinat-o activităţii medicale şi didactice. Iniţial clinica de Boli Profesionale a funcţionat în cadrul Spitalului Parhon din Iaşi, la Clinica a IV-a, unde Şef de Clinică era prof. Constantin Strat. Pe data de 1 septembrie 1970, Clinica de Boli Profesionale s-a transferat la Clinica I-a Medicală a Spitalului „Sfântul Spiridon”, având ca şef de Clinică pe prof. Constantin Negoiţă. În anul 1981 Doamna conf. dr. Georgeta Săndulescu, a obţinut, în sfârşit, un spaţiu corespunzător pentru 50 de paturi la Spitalul de Recuperare. A muncit foarte mult pentru amenajarea şi obţinerea dotărilor necesare, dar „nimic nu se face în viaţă fără muncă, voinţă, dragoste şi sacrificii.”

În toată cariera domniei sale, doamna doctor a fost sprijinită de domnul Dr. Gheorghe Săndulescu, medic primar, neurochirurg la Clinica de Neurochirurgie de la spitalul din Tătăraşi.,Iasi. Fiica lor a îmbrăţişat tot profesia de medic în specialitatea neurologie.Familia Dr. Săndulescu are bucuria de a avea doi nepoţi Irina şi Victor care, au continuat tradiţia familiei, absolvind şi ei Facultatea de medicină cu merite excepţionale.

Toţi cei care o cunoaştem, o apreciem în mod deosebit, domnia sa fiind apropiată sufletului nostru şi mereu alături de noi în activitatea noastră profesională. Consider că cei care nu au cunoscut-o sunt mai săraci sufleteşte decât noi.

 

59 în 1977- Eu şi soţul meu avem bucuria de a avea ca oaspete de onoare pe Doamna conf. Dr. Georgeta Săndulescu împreună cu colaboratorii de la Clinică

 

 

Redau în continuare fragmente din câteva scrisori, pe care le-am primit de la doamna doctor, în ultima perioadă:

„6 mai 2003

Draga noastră Larisa,

Am primit felicitările tale pentru Sf. Gheorghe şi Paşti, care ne-au emoţionat foarte mult şi ne-au făcut o deosebită plăcere. De sărbătorile Sfintelor Paşti am fost la Bârlad unde sora mea mai mare este singură, pentru a fi împreună de sărbători. Ne-am recreat şi noi, schimbând mediul şi evocând amintirile legate de părinţi şi bunici.

Ce să-ţi spun despre noi? Gicu se mai duce o zi pe săptămână la policlinica cu plată unde este solicitat de pacienţii care-l preferă, se întoarce cu tonusul crescut, mulţumit că poate fi încă util. Eu m-am dedicat gospodăriei şi împreună cu Gicu creştem nepoţii. Dar sufletul nostru a rămas acolo unde ne-am petrecut tinereţea şi unde am pus toată ardoarea de a face medicină.

Dar, vai! Au trecut ani buni şi succesorii uită ce ai făcut tu pentru ca ei să-şi poată desfăşura activitatea în condiţii civilizate. Nu te invită la o sărbătoare oficială, au impresia că totul a început cu ei.

Să-ţi povestesc despre nepoţi: Irina pe care voi a-ţi cunoscut-o este în anul IV, fiind foarte bună la învăţătură. Este activă, face prezentări de cazuri, referate, ştie foarte bine engleza şi-şi făureşte planuri de viitor. Vrea să se specializeze tot în neurologie, dar orice ar face ştiu ca va fi conştiincioasă şi dăruită profesiei. Victor termină clasa a XII-a la Liceul Negruzzi, învaţă pentru bacalaureat şi admiterea tot la medicină.

Iar noi, ca bunici, ne îngrijim ca toate să fie la punct, să aibă condiţii de viaţă şi de studiu. Toate acestea ne solicită mult, dar ne face plăcere pentru că avem pentru cine munci.

Am fost pe la facultate, au reparat-o şi au încercat să mai modernizeze câte ceva. Dar laboratoarele şi birourile sunt goale, nu vezi pe nimeni lucrând, nu se mai ţin referate, consfătuiri. Calitatea lucrărilor şi activitatea cu studenţii a scăzut mult. L-am întâlnit pe profesorul Zamfir. Are peste 85 de ani, mai vine pe la facultate şi mai discutăm despre vremurile trecute.

Dragă Larisa, aş vrea să te ştiu cu tonusul păstrat şi în plină activitate, pe tine te-a caracterizat întotdeauna echilibrul, prestanţa şi dragostea de muncă, pe care ai făcut-o cu voie bună.

Te îmbrăţişez în numele întregii mele familii, cu drag şi dor de a te vedea,”

                                                                                                   Dr. Georgeta Săndulescu

Iaşi, 22 decembrie 2004

Draga mea Larisa,

Acum, înainte de sărbători, năvălesc şi amintirile, cele din copilărie şi apoi cele legate de profesie, căci acestea ultimele sunt legate de perioada de maximă energie fizică şi efervescenţă spirituală, şi fiecare am dat ce-am putut mai mult şi mai bun.

Mă gândesc cu foarte mult drag la toată echipa de doctoriţe, care s-au dedicat cu dăruire şi competenţă pentru a face faţă noianului de nocivităţi din întreprinderi şi a preveni sau a ameliora sănătatea celor afectaţi.

Şi, vorba unui om politic american, niciodată colectivităţi atât de mari (muncitorii) n-au datorat atât de mult celor puţini, adică puţinilor medici care şi- au sacrificat munca pentru ei. Ar fi fost cazul ca cei din domeniul sanitar să facă mai mult pentru „echipa de aur” a medicinii muncii.

Mă gândesc că tu munceşti mult în alt domeniu, în primul rând ca să-ţi umpli gândurile, că la tine munca a devenit un balsam.

La noi, în general, toate sunt bine. Sănătatea e mulţumitoare, ca pentru cei ce merg spre vârsta înţelepciunii! Ne bucurăm de copii dar mai ales de nepoţi.

Victor a intrat la medicină, este în anul I, Irina a făcut o lună stagiu în Anglia de unde s-a întors cu sufletul plin şi cu o caracterizare deosebită „depăşeşte prin cunoştinţe, studenţii noştri din Anglia „. Se pregăteşte pentru un stagiu de 6 luni în Franţa.

Dragă Larisa, îţi doresc din suflet sărbători fericite şi noul an 2005 să-ţi aducă sănătate şi noi speranţe în mai bine. Succes în tot ceea ce întreprinzi şi dragi salutări celor care-şi mai amintesc de mine.

Te îmbrăţişez cu drag,  Dr. Georgeta Săndulescu

Iaşi, 21 decembrie 2005

Dragă Larisa,

Iţi mulţumesc pentru frumoasa felicitare trimisă. Anul acesta a fost încărcat de o mulţime de evenimente nefaste şi faste şi cu mare încărcătură emoţională.

Cele nefaste sunt reprezentate de pierderea lui Gicu, soţul meu pe data de 12 dec. a.c., iată mâine ar fi împlinit 80 de ani dar n-a mai fost să fie. Oricât ai fi de încărcat de ani, „ea’ vine tot mai devreme! A fost un om în adevăratul sens al cuvântului, bun şi drept. După ce am terminat toate pomenirile, m-am îmbolnăvit de o cardiopatie decompensată, nu ştiu de unde a răsărit, eu nefiind o cardiacă veche. Dar s-a găsit şi cauza, o tireotoxicoză, acutizată din cauza stresului. Tratamentul cu Thyroton a făcut ca boala să evolueze favorabil. Acum, mulţumesc lui Dumnezeu şi medicilor care m-au pus rapid pe picioare.

Evenimentele faste sunt reprezentate de evoluţia nepoţilor. Irina a terminat excelent facultatea de medicină, licenţa şi mai ales examenul de rezidenţiat dat la Cluj şi dintre 3000 de candidaţi au reuşit 1200, ea s-a situat ca medie pe locul 14 şi a ales ca specialitate neurologia în Iaşi. Acum urmează o luptă pentru obţinerea unei burse de continuare a studiilor în străinătate. Victor este în anul III şi-i calcă pe urmele noastre .Cât am stat internată în spital la cardiologie erau internate şi două bolnave din Roman, care te cunoşteau foarte bine şi-ţi aduceau elogii. Mi s-a umplut inima de bucurie şi mândrie, şi le-am povestit şi eu cât suflet ai depus în activitatea ta numai pentru binele muncitorilor. Roadele muncii tale vin târziu, dar bine că mai vin.

Iţi urez scumpa mea, un Crăciun cu veselie şi pace sufletească, iar pentru noul an 2006 multă sănătate, noroc şi spor în tot ceea ce faci.

Te sărută,

Dr. Georgeta Săndulescu.”

29.01.2006

Draga mea Larisa,

Iţi mulţumesc pentru frumoasa ta scrisoare! Ce fotografii reuşite! Mai întâi la prima vedere, credeam că eşti o tânără profesoară între eleve, după ce am studiat-o de mai multe ori te-am identificat prin ţinuta şi expresia ta.

Bravo! Pentru tot ceea ce faci! Se cunoaşte că eşti urmaşa unei familii de învăţători care au iubit şcoala. Ştiu că eşti ocupată până peste cap dar, ai găsit totuşi răgazul unor clipe de destindere alături de colaboratorii tăi.

Mi-am amintit de părinţii mei, învăţători, iar mama încerca să fie atentă cu colectivul de colegi şi în recreaţia mare îi servea cu prăjituri şi plăcinte scoase din cuptor. Nu toţi apreciau gestul mamei pentru că ei nu erau vrednici să facă aşa ceva.

Greu a fost în acest an 2005 pentru mine şi caut să mă redresez, căci Gicu nu a fost un om plângăreţ şi a avut verticalitatea şi prestanţa sa care l-au distanţat de unii colegi. Ele era fiu de preot, fost lider liberal în judeţul Neamţ şi coborâtor dintr-o familie foarte înstărită. A ctitorit biserica din satul Dragomireşti, deci avea o origine „nesănătoasă”.

Mai corespondez cu dr. Margareta Olaru de la Oneşti care şi-a închinat activitatea muncitorilor de la Uzina de Cauciuc Sintetic şi acum ea se zbate să facă faţă greutăţilor, dar nu se lasă. A făcut danii la biserica din satul ei natal, o cişmea şi un scaun arhieresc. Şi ea este tot dintr-o familie de învăţători.

Am luat legătura cu dr. Cici Macrinici şi i-am povestit despre tine. Prin câte a trecut şi ea! Şi-a pierdut cei doi copii şi în 2003 şi pe soţul ei. Acum are la ea nişte nepoţi ca să nu stea singură.

Adevărata mea bucurie acum este familia mea şi mai ales nepoţii. Citesc foarte mult. Foarte rar sunt solicitată la unele sărbătoriri şi mai vorbesc şi eu evocând figura unor oameni care „au fost”.

Cu tot dragul te sărut şi înainte!!

Dr. G. Săndulescu”

 

 

„Iaşi 7 mai 2007

Draga mea Larisa,

Sper că te-ai întors voioasă din îndepărtata excursie, unde tot ce-ai văzut şi simţit a fost ceva nou, fără echivalent în partea aceasta de lume, în care trăim. Ai fost confruntată cu o altă mentalitate, o veche tradiţie şi alte aspiraţii.

Mă gândeam la informaţiile controversate pe care le-am primit de la grupuri diferite de medici, care au stat în Orientul îndepărtat, în cadrul unor misiuni organizate sau de la cei care au fost în scop turistic. Fără excepţie toţi erau bulversaţi, spre deosebire de vechile romane ale scriitoarei Pearls Buck, fiică de misionari americani, care înţelegându-i, după mulţi ani de convieţuire printre orientali, le-a redat profunzimea şi frumuseţea. Aştept, deci, concluziile tale.

Se apropie sfârşitul unui an de învăţământ şi cred că te confrunţi cu multe probleme de şcoală. Ce bine ai făcut, că te-ai angajat într-o muncă didactică, care îţi ocupă timpul, te ţine într-un ritm alert şi ai sentimentul de împlinire. Bravo ţie!! Ce pot să te înţeleagă „alţii”, care toată viaţa lor au fost dominaţi numai de ideea unui câştig material!?

în situaţia actuală, nepoţii mei plecaţi departe, fiica foarte ocupată – şcoală, spital, cabinet – cu multe cursuri în deplasare, unele din norma ei, altele plătite de diferite firme (deci rentabile), stau mai mult singură. Norocul meu că am patima cititului care îmi aduce multă mângâiere.

Cu fostele mele locuri de muncă nu mai pot ţine legătura, iar veştile pe care le primesc mă întristează enorm. Ceea ce am clădit cu multă muncă, 42 de ani, s-a distrus. Te rog să mă crezi că atunci când am aflat aceste veşti, multe pe care nu ţi le pot scrie, am plâns de-a binelea.

M-am interesat de domnul profesor Toma Niculescu şi m-am bucurat că el mai activează pe plan de ţară, într-un institut supra universitar de Medicina Muncii.

De la nepoţi am numai veşti foarte bune, Victor trece în anul V de Medicină, iar Irina a trecut la Neurologie şi va veni în ţară.

Te îmbrăţişez cu tot dragul şi îţi trimit cele mai alese gânduri.

Dr. Georgeta Săndulescu”

 

 

Roman 17 iunie 2007

 

„Mult Stimată şi dragă Doamna Doctor,

Am primit scrisoarea dumneavoastră, cam de mult timp, am tot aşteptat să vină o clipă de răgaz, de linişte, ca să vă scriu. Nu prea am avut şanse, mai ales acum în perioada de examene. Mă adun cum pot şi mă întorc cu gândul la clipele în care am fost în China. Spun clipe, pentru că trei săptămâni au trecut ca un vis, pe care l-am trăit într-o altă lume.

Am colindat toată Europa, am fost în SUA şi Canada, totul a fost interesant şi m-a impresionat într-un anumit fel, dar China, m-a catapultat în viitor, într-o altă lume, prin grandoarea construcţiilor, arhitectura lor, folosirea iluminatului – simfonie de culori, mai ales în Hong Kong, unde, aştepţi să se lase noaptea ca să vezi adevărata faţă a oraşului, în lumina reflectoarelor. Este ceva feeric, ai impresia că te-ai descompus ca fiinţă şi faci parte din decor. Chinezii trăiesc înconjuraţi de culoare, culori vii. Pe lângă iluminatul folosit cu multă artă, au spaţiile verzi, covoare nesfârşite de flori, care te încântă până la lacrimi.

Căile de circulaţie sunt impecabile, iar intersecţiile cu şosele suprapuse, câte 7 – 10 nivele, îţi dau impresia că eşti într-un labirint din care nu vei mai putea ieşi.

Contrastul dintre culoarea care ne întâmpină pretutindeni şi aspectul îmbrăcămintei chinezilor, este cât se poate de izbitor. îmbrăcaţi în negru, gri şi alb, cu mers grăbit, foarte serioşi şi tăcuţi. O faţă care nu exprimă nimic, dar în relaţia de comunicare, te întâmpină cu un zâmbet cald, deschis şi cu foarte multă politeţe.

Axioma lui Macartney: „Nimic nu poate fi mai eronat, decât să-i judeci pe chinezi după standardele europene”.

In ziua de 25 aprilie 2007 am aterizat în Beijing, şi am început vizitarea obiectivelor principale astfel, după ce am făcut un tur de oraş, am vizitat Palatul Imperial, Tronul Dragonului, Palatul din Piaţa Tian An Men cu Poarta Păcii

Paradisiace, Mausoleul lui Mao, Templul Cerului, Templul Soarelui, cu Altarul Soarelui, Templul Rugăciunilor pentru recolte îmbelşugate.

Marele Zid Chinezesc, şerpuieşte asemenea unui dragon, pornind din Marea Roşie, străbătând 5 provincii şi 2 regiuni autonome, urcând în Deşertul Gobi. Secţiunea cea mai accesibilă este Badaling, unde se desfăşoară un adevărat carnaval turistic. Peisajul este fascinant. Am imortalizat pe peliculă tot decorul şi panorama care se desfăşura în faţa noastră.

Beijingul, construit pe baza unui plan conform principiilor Feng Shui, capitală Nordică, a fost considerată centrul lumii. În ziua de 28 aprilie am vizitat Luoiang, oraş invadat de flori, în special, bujori, întrucât se sărbătorea Ziua Bujorului, bujorul fiind floarea naţională a Chinei. Am vizitat Grotele din LONGMEN, construite pe versantul unei stânci, de¬a lungul râului Yijiang. în fiecare grotă este câte o statuie a lui Buda, cu dimensiuni între 2 centimetri – 27 metri. Este monument UNESCO.

Xi’an (se citeşte Şian) a fost capitală mai mult de 1000 de ani pentru 12 dinastii imperiale. La 35 de kilometri de Xi’an, s-a descoperit „Armata Subterană de Soldaţi din Teracotă”, în mărime naturală, reprezentând cai şi soldaţi, un număr de 7000 de statui. Această capodoperă a fost descoperită în mod întâmplător, când se făceau săpături pentru o construcţie.

Hangzhou a fost capitala Chinei, iar de aici a fost mutată la Beijing. Am vizitat Dealul Pagodei Albe cu Templul Pagodei Albe, Peşterile celor 1000 de Buda.

Renumitul parc, cu vegetaţie exotică, cu covoare întinse de flori, lacuri cu nuferi şi peştişori roşii, răţuşte jucăuşe, păuni albi şi coloraţi într-un dans plin de graţie şi tandreţe.

Am făcut o plimbare pe lac cu un vaporaş. în acest imens lac, nu se face baie şi nu se pescuieşte. Motivul: este riscant, iar numărul peştilor este mai mic decât populaţia Chinei şi nu ar avea câte un peşte pe cap de locuitor.

Plantaţia de ceai, pe dealurile terasate, de-a lungul râului pe care, pe vremuri, se făceau transporturi de mărfuri. Magazinele puneau la dispoziţie produse preparate din ceai: creme, bomboane, sortimente de ceai (verde, negru, galben). S-a făcut degustarea de ceai, care a fost preparat în faţa noastră. Apa se încălzeşte la 89 grade, se toarnă peste plantă şi nu se acoperă, pentru că se distruge clorofila.

Am vizitat apoi, cel mai mare parc, unde este un templu budist – Templul Credinţei Sufletului – aici Buda Milei stă pe un peşte flancat de sfinţi, iar în spatele lui sunt 100 mici figurine din jad.

Sala Medicinii cu Buda Sănătăţii şi cu doctorii lui Buda. Am făcut poze cu colegii mei doctori, mai bătrâni decât mine cu mii de ani .Vai, ce tnara sunt!

O sală cu 500 Buda, nu seamănă unul cu altul şi fiecare cântăreşte 1 tonă.

Pe 3 mai am ajuns la Shanghai.

De aici, povestea va continua în partea a doua a scrisorii. Dacă v-am plictisit, renunţ la partea a doua.

Frumuseţea este atunci când vezi cu ochii tăi, când respiri atmosfera locurilor, când eşti obosit de drum, dar cu inima plină, că toate aşteptările şi eforturile tale sunt răsplătite.

Dacă aţi veni la mine să vă pun şi filmuleţul, chiar dacă sunt începătoare. Vă trimit câteva poze şi concluziile excursiei foarte sumar, în câteva versuri.

Vă sărut cu toată dragostea pe care am avut-o întotdeauna faţă de dumneavoastră. Există şi oameni cu sufletul cald şi curat şi aţi fost pentru aceea care au ochii deschişi, un mare exemplu.

Multă sănătate şi succese copiilor şi nepoţeilor.

Vă îmbrăţişez Larisa.

China 24.04 – 8.05.2007”

După ce am colindat,

Europa-n lung şi lat

Am aterizat în China,

fascinanta şi virgina

Doritori de inedit,

visul ni s-a împlinit

Cu AIR FRANCE –

via Paris ne simţim ca-n Paradis

Doar, că la aterizare,

abia mă ţin pe picioare

M-a ajutat foarte mult

Jac, încărcat ca un copac

De Crăciun, cu daruri scumpe,

genţi, valize, cât de multe.

Dar, după ce am cumpărat,

bagajele i s-au dublat.

Drăguţ e Jac, ce pot să zic,

face mult sport, e şi voinic

Cât am putut l-am ajutat,

să-l depăşească pe Goliat.

Primul oraş vizitat – Beijing

– care, ne-a impresionat

Prin Temple, Pieţe şi Palate,

de ghizi locali comentate:

Cercetăm China pe-ndelete,

pas cu pas, din neolitic

până azi Cu grijă Buda-i cercetat,

că e de aur sau de jad,

Că Buda-i mare sau e mic,

de are slană la buric

În viaţă ei au dus-o bine,

înconjuraţi de concubine

Cu zecile, dacă se poate,

cu Buda, de vii îngropate.

Belinda, frumoasă fată,

vorbea engleza combinată

Cu figuri de aerobică,

era nostimă şi comică.

Am îndrăgit-o foarte mult,

mă ajuta să cobor sau să urc

În maşină sau pe sol,

să nu-mi rup vreun oscior.

Celebrul Marele Zid,

l-am urcat uşor cu maşina

Iar pe jos, doar prima treaptă,

am pipăit-o cu mâna.

M-am pişcat şi-am zis în gând,

nu visezi, eşti sus pe Zid,

Zidul care altădată,

nu l-ai văzut decât pe hartă

Am filmat băieţi şi fete

urcând veseli trepte, trepte,

Dar nu după mult timp,

coborau cam şchiopătând.

Eu mi-am zis, cuminte stai,

uită-te în paşaport,

Vezi atent ce vârstă ai

şi nu face acest sport.

Seara, „RAŢA PECHINEZĂ”,

a fost doar o cacialma,

Ca şi în Fata Morgana,

uite-o ici, uite-o colea,

Dobre a apucat ceva

şi Marcela o bucată

Cine credeţi că plângea?

Cocuţa, micuţă fată.

Dar aşa, precum se ştie,

când eşti om de omenie

Nu vorbi rău pe cel care,

ţi-a pus pe masă mâncare.

Nouă ne este permis, în Oraşul Interzis

Aşa a aranjat Jac, cu Dinastia Tang

Oraşul Imperial e sublim, monumental,

Iar în Palatul Heaven, ne-am simţit ca în Eden

The Echo Wall, nu e o glumă, am verificat împreună

Marcela vocalize a transmis, iar eu cu Ly din zbor le-am prins.

Marcela, prietena mea, de o vrea, de nu o vrea

Are sufletul de aur, coroniţă-i dau, de laur

Pentru dragostea ce-o poartă, celor trei fete deodată

Le-a luat daruri frumoase, să le ducă lor acasă,

Să le facă fericite, să simtă că sunt iubite.

Aici, cu noi, e pilonul, e în frunte, ea dă tonul

E izvor de tinereţe, de iubire şi tandreţe,

Cu vocea ei de soprană, mereu fredonează ceva,

Că-i arie de melodramă sau, orice melodie-ai vrea

În bancuri este neîntrecută, le zice cu tâlc şi pe nume

Niciodată nu-i tăcută, fiindcă n-ar avea ce spune

C-o vorbă de duh sau de mângâiere, aşa cum momentul o cere.

La serviciu scoate dinţişorii, ca să facă sunătorii

Pe care să-i cheltuiască într-o ţară chinezească

Şi după atâta umblet, adunând hrană pentru suflet,

Care s-o menţină tare, până la vara viitoare.

Pe doctoriţa Macovei o iubeşti fără să vrei

E o fată rafinată, cultivată, doctorată,

Chiar de-i la munca de jos, munceşte conştiincios

Treabă multă la picioare, ba eczeme, papiloame,

Operează, le tratează, rezultatele contează.

Are şi două nepoate, frumoase, te dau pe spate,

Una dă la facultate, alta-n grupa mică-ncape

Le-a cadorisit pe toate, pe nurori şi pe nepoate

Şi pe dragii ei feciori, când îi vezi te prind fiori.

La şcoala mea, e o bună profesoară

Elevii cu drag o ascultă şi învaţă orice boală

La practică sunt buni, interesaţi şi atenţi

Vor obţine sigur, o diplomă de asistenţi.

Doamna Zigulescu

Doina este reprezentativă,

De aceea, data viitoare, o s-o facem ghidă

Se vede de la distanţă, bun semn de reper,

Poate face performanţă, şanse sunt, eu sper.

O doamnă suplă şi gracilă, este Coca, la mâncare dificilă

Poate că şi la sculare, nu ştiu,

Poate să o spună Doina, colega ei bună

Dar, aşa cum ea este, ca-n poveste mi-e dragă

Şi aş vrea ca viaţa-ntreagă

Prietenă să-i fiu şi s-o ocrotesc

Viaţa să-i fie uşoară fiindcă o iubesc.

Când vorbeşti de tinereţe şi de pe vremea bunicii,

A mătuşii, străbunicii, dai semne de bătrâneţe.

Ceea ce nu e valabil, pentru Aurelia

Faptul e cert şi notabil, gingaşă-i ca Ofelia.

Spune bancuri cu perdea, e o doamnă delicată

Marcela nu-i de acord cu ea şi poanta-i corectată

Cu pălăria ei gigantă care-o face impozantă

Îşi ascunde chipul, care, parc-ar cere-o sărutare.

Dar de-o vreme-ncoace cineva îi dă ocol,

Îşi face probleme de-un eventual viol

Nu cred c-o să ai norocul, ţi-a trecut dragă sorocul

Vârsta treia-i vârsta a treia, la garare, pui şi cheia

Parafat şi sigilat, pe un timp nelimitat

Noaptea, într-o gară mică, Dobre-şi făcu găurică

La cap, iar sângele curgea năvalnic, de ne-am speriat

Aşa un om voinic s-a accidentat şi nu un pic

S-a decretat urgenţă mare, trenul nu s-a mai pus în mişcare

S-a acordat şi asistenţă medicală, la locul faptei, chiar în gară,

Gabi, soţie iubitoare, neliniştită, tulburată, se frământa neconsolată,

După un timp apare şi eroul nostru, cu un stindard la cap

Sclipind ca un nou astru, cu chipul de NABAB

Şi mare bucurie, în tribul nostru, fu,

Iar scumpa lui soţie, la pieptul lui, oftând, tăcu.

Familia Nechita, frumoşi, tandri şi discreţi

Pereche-ndrăgostită de adolescenţi

E prima dată, când îi aud vorbind

Şi amintiri din tinereţe depănând.

I-am admirat de fiecare dată,

Pe acest manierat şi simpatic domn

Şi pe această prea frumoasă fată

Se vede de departe că au un trai demn

De aceea vă felicit şi vă declar solemn

Perechea Number One, din Piaţa TIAN AN MEN.

Pe masa rotativă, stivuită, cu de toate garnisită,

S-a mâncat mult, din belşug, de parcă am fi tras la plug

La cina cu fructe de mare, ne-am întrecut în degustare

Homari, stridii, calcan şi peşte, de ne-am lins chiar şi pe „deşte”

S-a mâncat bine chinezeşte, s-a respirat, franţuzeşte.

S-au făcut cumpărături, la prieteni şi la neamuri

Câte – un dar, oricât de mic, un Buda sau un batic

Suvenir la fiecare, din ŢARA SOARELUI RĂSARE.

Doar în cincisprezece zile,

Jac ne-a dus ca pe rotile

Ne-am făcut şi noi damblaua, din Beijing până-n Macaoa.

„O AI NI” pe toţi colegii de drumeţie

„SIE SIE”, „SIENJA” şi „SEANŢIE”

Aţi fost „HAU” cu mine

Şi „IHA” cu bine

În traducere: Vă iubesc pe toţi colegii de drumeţie

Vă mulţumesc domnilor şi doamnelor

Aţi fost buni cu mine Şi vă salut, cu bine

La un nou semnal de,, Jac”

Pungile ni se desfac

Graniţele se deschid

Temerarii se aprind

Şi-o pornesc la un nou drum

Unde? Când? Şi Cum?

Mulţumim Firmei TRAVIS

Care-a împlinit un vis

Să vizităm „CEAINA”

Să-i descifrăm taina

Lui Jac în mod special,

Care a fost genial

În organizare şi colaborare

Îi dorim succese excelente

Şi pe alte continente

                               Iaşi, 18.08.2007

Dragă Larisa,

Venirea nepoţilor la Iaşi, efectuarea unui bilanţ al sănătăţii şi multe treburi gospodăreşti au făcut să zboare timpul şi să întârzii cu răspunsul meu. În tot acest timp ai fost mereu prezentă în gândurile mele, cu toate problemele profesionale şi turistice ce le-ai avut.

Aşadar, ai străbătut o jumătate de glob, de la vechiul ALBION la misterioasa CHINĂ. Ce performanţă! Te admir pentru setea de nou, de frumos, pentru energia ta, pentru tot ceea ce te caracterizează, pentru a fi un „om adevărat”! Bravo ţie! Eşti deşteaptă, plină de energie şi entuziasm şi creezi în jurul tău o atmosferă de emulaţie, de siguranţă, de încredere! Mă bucur pentru tine şi ferice de cei care sunt în preajma ta. Toate aceste daruri pe care le ai, au venit genetic de la strămoşii tăi, din educaţia primită şi de la munca ta de zi cu zi!

Recitesc versurile tale spontane care au prins momente din excursie, rândurile scrise şi fotografiile făcute.

Sunt tare curioasă să-mi scrii ce impresie ţi-a lăsat Anglia. Ai văzut ţări cu tradiţii şi oameni foarte diferiţi, în timp, în spaţiu, în obiceiuri!! Este extrem de interesant să-i compari şi să vezi unde ne situăm noi românii! !

Citesc mult şi în ultimii ani, m-au pasionat scrierile istorice şi-i admir pe cei ce pot reda în scris ceea ce au trăit sau au cunoscut. E foarte interesant să vezi cum a evoluat lumea, concepţiile ei şi apoi tradiţiile care au cristalizat caracterele fiecărei naţiuni în parte. Ai ce povesti o viaţă întreagă, sunt sigură că nu o să te opreşti aici, scrie dragă Larisa, impresiile culese, să se bucure şi alţii când le vor citi. Am găsit nişte însemnări vechi despre o vizită în Anglia scrise pe la 1890 – 1900 a unor studenţi români „De la Paris la Londra” şi explicau cum gândeau, cum trăiau oamenii cu o sută de ani în urmă. Ultimele cărţi pe care le-am citit sunt „Regina României” scrisă de un francez François Gautier, care este de fapt un elogiu adus reginei noastre, care a luptat pentru făurirea României mari. De astfel de oameni avem nevoie, de luptători, căci de incompetenţi şi spoliatori ne-am săturat. O altă carte surprinzătoare este scrisă de Neagu Djuvara care a stat în exil de la 23 august 1944 până la revoluţie, a fost exilat în Franţa şi în Niger. Este un istoric, critic, diplomat de erudiţie. Se trage din Moldova de la Fălciu. Acest Neagu Djuvara este aromân la origine.

Munca mea de 40 de ani la clinica de boli profesionale, se risipeşte. Actualii au pierdut jumătate din clinică. Îţi închipui revolta mea!! Ei au luptat să mă pensioneze pe mine şi acum au distrus totul. Aşa deci, lumea e variată, unii creează, alţii distrug cu inconştienţă. De aceea îmi plac oamenii energici, care creează şi progresează.

Cu tot dragul,

Dr. G. Săndulescu”

„Iaşi, 21.12.2007

Dragă Larisa,

Am primit cele două scrieri ale tale. Frumos mai scrii şi ce adevărat spui, la paragraful cu „regretele”, parcă ar fi gândurile mele: de ce mi-am cheltuit atâta timp cu alţii şi nu am stat mai mult în preajma lui Gicu, să-l pot înţelege mai bine pe omul meu drag, harnic şi duios şi atât de timid!

Am făcut atâtea pentru alţii – cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi – pe care i- am ajutat cât am putut şi acum nu am o clipă de răgaz pentru mine. Au fost oameni pentru care amândoi am cheltuit energie, numai vorbesc de bani, etc…. şi care au uitat să vină la înmormântarea lui Gicu.

Am avut colegi, pentru a căror probitate aş fi băgat mâna în foc, ca să aflu în prag de pensionarea mea că erau agenţi plătiţi încă din anul VI de facultate şi că au luptat tot timpul să-mi ia locul. Amare fapte, mai bine nu le aflam!! Şi aşa cu toate imperfecţiunile ei, viaţa merge înainte şi ne dăm seama de sensul ei adânc, prea târziu.

Am trecut prin ani grei, chiar foarte grei, dar nu ne-am putut bucura nici de acei ani, zile, clipe mai puţine care au fost mai bune.

Cât de frumos l-ai evocat, printre rânduri, pe inegalabilul „conu Mihai”! Pe care l-aş dori din tot sufletul să stea într-adevăr, acolo sus, într-o grădină a Raiului şi să discute detaşat cu Gicu?! Bine că ne-a dat Dumnezeu puterea de a visa şi a spera! E totuşi o mare mângâiere să mai poţi visa!

Mereu sunt cu gândul alături de tine , am o fotografie de-a ta într-un colectiv de colaboratori , la o întalnire festivă, cred că la încheierea unui an de activitate.

Parcă o văd pe mama mea, la tinereţe, o preţuită învăţătoare de pe vremuri, cu ce talent îşi ţinea clasele şi şcoala a cărei directoare era, cum ştia şi-i domina pe toţi şi toată activitatea, împăca pe toată lumea şi a ştiut să rămână „doamnă” chiar şi în faţa acelora care i-au ameninţat viaţa! Aşa te văd eu pe tine, atotînţelegătoare, cu harul frumosului, al echilibrului şi al dreptăţii.

Să trăieşti mulţi ani fericiţi, draga mea Larisa,

Dr. G. Săndulescu

Iaşi 25 decembrie 2007

Dragă Larisa, Îţi mulţumim pentru felicitările trimise si îţi dorim ca Moş Crăciun să-ţi aducă un sac de bucurii si sănătate. Fie ca Noul An 2008 să-ţi aducă belşug în casă şi pace în suflet Spor in tot ceea ce întreprinzi. Vreau să te ştiu voioasă , elegantă şi să faci excursii frumoase ca să-ţi îmbogăţeşti mintea şi sufletul avid de nou şi frumos.

La mulţi ani 2008! Cu toata dragostea Dr. Georgeta Săndulescu”

 

 

VERIŞOARA MEA DRAGĂ, EUGENIA CREŢU

Prietenă şi verişoară, Eugenia Creţu, profesoară de biologie, cu care am corespondat în ultimii ani, redescoperindu-ne abia după vârsta pensionării.

Redau în continuare câteva din scrisorile noastre din care reiese strânsa prietenie care ne leagă.

Acasă la mine - verişoara mea, Jana Creţu, eu şi Pufi. 10 septembrie 2003

Acasă la mine – verişoara mea, Jana Creţu, eu şi Pufi. 10 septembrie 2003

Dragii mei,

Vestea neaşteptată pe care am primit-o, m-a surprins, mai ales pentru faptul că primisem recent o scrisoare de la voi, prin care mi-aţi comunicat că, toată lumea este bine şi nu sunt probleme de sănătate.

Ce pot să spun ca să vă mângâi, să vă ajut să treceţi şi peste încercarea asta atât de grea? Dumnezeu să o ierte pe mama voastră şi să o odihnească în ceruri, pentru că acolo îi este locul, unei astfel de mame, bună, devotată, capabilă de sacrificii enorme pentru copii ei.

Ar trebui să ne obişnuim cu gândul morţii. Ea este prezentă mereu şi totuşi ne surprinde nepregătiţi de fiecare dată. Nu putem accepta moartea, ni se pare crudă şi nedreaptă, de fapt aşa şi este!

Numai ea ne aminteşte că tot ce facem e fără sens, dar uităm repede, viaţa ne fură gândurile cu toate preocupările mărunte, ne ocupă mintea şi timpul. Ne facem tot felul de griji, de probleme şi într-un fel poate e bine aşa.

Parcă am avut o presimţire ca în scrisoarea anterioară să vă scriu textul acela cu învierea.

Sunt şi eu foarte necăjită de boala pe care o are Mihai, fratele meu, de suferinţa prin care trece fiind operat pe creier.

Şi părinţii noştri au avut necazuri dar cred că au fost mai rezistenţi ca noi. Toată generaţia noastră s-a şubrezit înainte de vreme.

Aş vrea să fiu lângă voi, dar nu pot să-l las pe fratele meu singur.

Vă sărută,

Jana.

Iaşi, 24 iunie 2003

Dragă Lareta,

De câte ori ne întâlnim îmi dau seama că avem multe trăsături comune şi îmi pare rău că nu am reuşit să mă apropii de tine atât cât aş fi dorit.

Pentru tine a fost uşor, având surori cu care ai ţinut o strânsă legătură, exact aşa cum trebuie să fie surorile. Pentru asta v-am invidiat, pentru că şi eu mi-am dorit o soră căreia i-am simţit lipsa toată viaţa.

Mie nu-mi place să dau buzna în casele şi în sufletele oamenilor. Încerc să ţin legătura cu rudele, dar dacă văd că doar din partea mea porneşte această dorinţă, mă retrag ca melcul în cochilie.

M-am bucurat că ne-am întâlnit acum la Iaşi, chiar dacă timpul a fost scurt.

Am fost impresionată de conţinutul poeziilor tale. Eşti talentată, dar mai ai şi o sensibilitate sufletească deosebită. Când citeai poezia dedicată tatălui tău, mi-au dat lacrimile. Părinţii noştri au fost nişte oameni minunaţi: modeşti, conştiincioşi, muncitori, au trecut prin greutăţi fără văicăreli şi ne-au iubit enorm, au trăit doar pentru noi.

Dar cred, că şi noi am fost copii buni, spre deosebire de generaţiile tinere, care mi se par egoişti şi nu prea sentimentali.

„Voi aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai speciile de vieţuitoare dispar dar şi specii de simţăminte” (John Fowles, despre tineri în cartea „Magicianul”).

E trist că lumea a fost astfel construită, că nu există tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte, că anotimpurile anului şi ale omului curg fără oprire …

Nu putem opri timpul în loc şi nu-l putem da înapoi aşa cum dăm ceasul.

Trebuie să fim optimişti şi să spunem că acolo unde totul se sfârşeşte, mai rămâne ceva care poate fi un punct de plecare.

Te admir pentru că eşti un om deosebit, un model şi e foarte bine că te ocupi de formarea cadrelor medicale. Cred că îţi place şi ţi se potriveşte. Părerea mea e că nu oricine are chemare pentru meseria de dascăl, iar cei care nu o au, ar trebui să renunţe la învăţământ, pentru că fac foarte mult rău.

Dacă nu eşti un model real (nu prin vorbe) şi dacă nu pui suflet în activitatea didactică, elevii te simt şi i-ai pierdut.

Îţi scriu şi câteva rânduri pe care le-am găsit în caietele de note ale lui Mitică (Mitică este al doilea frate al Janei care a fost medic cardiolog la ASCAR şi care a decedat într-un cumplit accident de maşină în anul 1966).

„Mi-e tare dor de mine, cel fericit! Cred că eu m-am risipit, dar n-am murit de tot. Nu am dreptul să nu mai fiu, de aceea voi reveni. într-o dimineaţă când ceaţa se va ridica voi apărea într-o lumină cu zâmbetul pe buze şi plin de bucurie împărţind daruri celor pe care i-am iubit”.

„Gândurile mele vor dura până cine ştie când. Vreau să le mai văd eu şi cine va dori, acum sau mai târziu, sau cine ştie când? Nu vreau să plâng de acum pe mormântul lor, al meu e mai aproape”.

Mitică a fost foarte talentat, pe lângă faptul că era un bun profesionist, iubea literatura, arta, poezia şi avea multe însemnări, proză şi poezie.

Poate, dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu voi încerca să pun cap la cap tot ce a gândit şi a scris, din respect şi în memoria celui care a fost o persoană de neuitat.

E trecut de miezul nopţii şi încă răsfoiesc însemnările lui Mitică pe care le-am înşirat pe tot biroul. De câte ori le recitesc îl simt în preajmă şi îmi vine să plâng. Mi-e tare dor de cei plecaţi!

Îţi doresc sănătate şi numai bine.

Te sărută,

Jenica.

Iaşi, 13 decembrie 2003

Draga mea surioară,

Se apropie vacanţa şi sărbătorile şi după cum văd, încă n-ai făcut nici un plan. Mă refer la planul nostru comun. Tu, dacă nu pleci peste ocean, vei fi invitată pe la prieteni. Nu te lasă ei să stai singură şi nici nu cred că ţi-ar sta bine.

Tu eşti o fată veselă, sociabilă, cu mult umor şi atunci, cine n-ar vrea să te aibă în preajmă de sărbători.

Îţi doresc în primul rând să fii sănătoasă şi să te bucuri de tot ce-ai realizat mulţi ani. După sănătate eu spun că este importantă libertatea şi tu le ai pe amândouă. Concluzia: trebuie să te consideri un om fericit! Pe planul trei vine partea materială şi tu stai bine şi la acest capitol. Conştientizează că eşti fericită!

La mine toate cele trei puncte sunt relativ bine. Nu stau foarte bine la nici un capitol dar nici nu e cazul să mă plâng.

Pufi e bine şi merge cu mine peste tot, profităm de vremea frumoasă. Mă rog lui Dumnezeu să ţină vremea asta caldă chiar până la primăvară. Urăsc iarna.

În general, de sărbători, intru într-o stare de apatie. Motivul : trecerea irevocabilă a timpului şi faptul că au plecat atâţia dintre noi. Şi Eminescu spunea în „Florea albastră”, că ” totul este trist pe lume”.

Mă străduiesc să depăşesc starea asta dar nu reuşesc întotdeauna. Tu nu te lua după mine!

Te îmbrăţişează şi te sărută

Jana şi Pufi

Roman, 23 decembrie 2003 – 2 ianuarie 2004

Draga şi scumpa mea Jana

În concluzie, n-am reuşit să ne vedem, cu toate că ne-am făcut invitaţii insistente, reciproc. Ca atare, vom comunica, folosind cel de-al doilea sistem de semnalizare, caracteristic fiinţei umane şi prin care ne deosebim de necuvântătoare.

Modul în care mi te-ai adresat în ultima scrisoare, m-a emoţionat şi mi-a încălzit sufletul. Nu te-am imitat, pentru că sunt surioare între surioare şi uneori o soră nu reuşeşte să fie şi prietenă.

Tu eşti mai mult decât o soră cu care discuţi doar probleme domestice, de existenţă, de supravieţuire, cu tine am reuşit să mă detaşez de realităţile cotidiene, de viaţa banală, cu tine am reuşit să pătrund în lumea unor personalităţi a căror gândire a făcut să ne îmbogăţească mintea şi să ne vibreze sufletele.

Da Jana mea dragă, ai dreptate în cele ce ai scris „trebuie să mă consider un om fericit” având cele trei puncte menţionate: sănătatea, libertatea şi bunăstarea. Îi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru starea mea de sănătate şi puterea de muncă. Cel puţin 12 ore pe zi sunt în picioare rezolvând probleme de şcoală şi de gospodărie.

„Libertatea”? Da! Acum sunt propriul meu stăpân dar şi slugă. Sunt liberă să muncesc. Nu-mi mai reproşează nimeni că stau prea târziu, că problemele mai pot fi lăsate şi pentru a doua zi, că problemele se rezolvă în ordinea priorităţilor, etc.

Important este şi al treilea punct: siguranţa zilei de mâine, sau mai bine zis asigurarea bătrâneţilor.

Apropo: de ce cu trecerea anilor, bărbaţii se maturizează iar femeile îmbătrânesc? Ştii că organele îmbătrânesc în mod diferit: din punct de vedre embriologic îmbătrânim încă din viaţa intrauterină, hematiile mor la 30 de zile, ochii încep să îmbătrânească de la vârsta de 10 ani, din punct de vedere al maternităţii îmbătrânirea începe la 25 de ani, etc.

Ai văzut vreun afiş cu menţiunea: „Acces la iubire până la vârsta de .?”

De când mă ştiu, am iubit, am iubit natura, anotimpurile (chiar ceaţa toamnei), am iubit oamenii, chiar şi atunci când m-au deziluzionat, am admirat frumosul, ordinea, perfecţiunea. Am iubit muzica, dansul, şofatul, lectura şi excursiile. Şi Mihai iubea literatura, muzica, dansul, cum spunea el „o sală frumoasă cu lume bună, elegantă, o muzică bună”. El iubea şi aprecia la superlativ şi trăia cu foarte multă intensitate. Iubea călătoriile şi înainte de a porni la drum se documenta, ştia exact ce urmărea să vadă.

Trăiesc din amintiri, când am timp să le retrăiesc şi cât de dureroase sunt, numai cel ce a trăit această experienţă poate să înţeleagă. Timpul trece şi aşează lucrurile în aşa fel încât te obişnuieşti cu noua stare.

Pe 1 ianuarie am vizionat concertul de Anul Nou transmis de la Opera din Viena. În „sala de aur”, pe lângă muzică şi balet, simfonia culorilor realizată de luminile candelabrelor şi florilor aduse de la San Remo, mi-a indus o stare de beatitudine, de extaz. A fost singurul program care mi-a mers la inimă.

În noaptea de Anul Nou, am vrut să stau singură, să mă regăsesc. Seara la ora 18 am fost la Mihai şi am aprins candela, lumânările, am stat de vorbă cu el, am venit acasă şi am continuat dialogul nestingherită de nimeni.

Şi tu ai avut parte de nefericire, de alt gen, dar tot suferinţă este. Ţi-a fost greu să creşti singură 2 copii, dar viaţa te-a recompensat, ai bucuria de a avea copii buni, cu care azi te mândreşti şi ai un sprijin în ei.

Ce să mai spunem de viaţa lui Coca? (verişoara noastră). A rămas singură la aceşti ani, fără Dan, fiul ei, a cărui pierdere o suportă destul de greu şi cu un nepot plecat peste ocean.

Uneori parcă viaţa îşi bate joc de noi. Fiecare îşi duce crucea ce i-a fost sortită. Vom trăi în continuare cu credinţa în Dumnezeu, cerându-i sănătate şi puterea, forţa de a îndura tot ce ne mai rezervă viitorul.

Cât mai reuşim să ne deplasăm să încercăm să ne mai vedem.

Te sărut cu dragostea unei surori mai mari,

Lareta

Iaşi, 4 ianuarie 2004

Draga mea Lareta,

Vizita pe care mi-ai făcut-o, chiar dacă a fost scurtă şi scrisoarea pe care am primit-o, mi-au adus multă căldură în suflet şi am considerat că azi am sărbătorit Crăciunul şi Anul Nou.

Ce bucurie mi-ai făcut cu rândurile tale din care rezultă că ai reuşit să mă cunoşti şi să mă înţelegi!

Tu încă n-ai reuşit să ieşi la pensie ca să te bucuri de libertate. 50 de ani de serviciu e cam puţin pentru vârsta pe care o ai. Mai bine zis pentru vârsta pe care o arăţi.

Te admir din tot sufletul. Mă gândeam azi la faptul că ţi-ai cumpărat un set de bijuterii extrem de frumos. Să le porţi sănătoasă! Asta denotă că ai un moral ridicat, cu sufletul încă tânăr, dacă îţi mai doreşti aşa ceva. Cred că acesta e secretul tinereţii tale: tinereţea şi bunătatea sufletului. Tu ai avut şansa să găseşti omul care să merite, să fie copleşit de sentimentele tale de iubire şi să-ţi şi răspundă pe măsura dragostei pe care i-ai arătat-o. şi acesta e un motiv, să fii mulţumită pentru că nu mulţi au şansa aceasta. Atât cât a fost, dar ai cunoscut marea iubire, ai la ce te gândi, ai amintiri frumoase.

Ai avut neşansa să moară Mihai mult prea devreme şi să pună capăt în mod brutal unei vieţi de familie plină de armonie, iubire şi de tot ce v-aţi dorit. Gândeşte-te la partea bună, la jumătatea plină a paharului, ai trăit o perioadă ca-n cele mai frumoase vise. Câţi oameni crezi că au şansa asta?

În tinereţea mea, mai exact la 18 ani, m-am îndrăgostit de un om deosebit pe care l-am divinizat dar … am ştiut doar eu. Toată iubirea am păstrat-o în suflet pentru mine. Iubirea vieţii mele am trăit-o de una singură.

În rest n-are rost să mi-amintesc, totul a fost proză şi nici un dram de poezie. Iubirea mea mare sunt cei doi copii pentru care a meritat să trăiesc. Mai ţinem legătura la telefon. Te sărut cu drag,

Jana

Iaşi, 24 ianuarie 2004

Draga mea Lareta,

M-am tot gândit la călătoria ta pe vremea asta cumplită. Cred că a fost un drum cu peripeţii. Zilele astea eu nu am avut curaj să ies din casă. Am valorificat timpul citind primul volum din jurnalul lui Lev Tolstoi, autor care-mi place în mod deosebit. Din lectură am desprins nişte lucruri interesante.

„O condiţie absolut necesară succesului este încrederea în propriile forţe. Pentru a fi bună, orice operă trebuie să fie un cântec izvorât din sufletul autorului.

Un scriitor are în vedere pentru opera sa o anumită categorie de cititori şi trebuie să definească cerinţele acestora şi să scrie pentru ei.

Literele alcătuiesc cuvinte, cuvintele fraze, dar poate fi redat sentimentul? Descrierea este insuficientă în multe cazuri.

Atunci când porţi în suflet dragostea pentru oameni, pentru natură, când eşti gata să exprimi toate acestea şi cauţi simpatie, dar te izbeşti de răceală, ironie şi răutate, ai toate motivele să fii dezamăgit şi trist.”

Ninge şi azi, parcă cineva toarnă fulgii cu sacul. E bine totuşi că s-a mai încălzit şi vântul tăios s-a oprit, căci ţi se oprea respiraţia. Urăsc iarna. Probabil în altă existenţă am trăit într-o zonă cu climă caldă. La fel sunt şi băieţii mei.

Răzvan ne-a sunat din Republica Dominicană care e tot în Caraibe.

Lucica, sora ta, cred că a avut o vacanţă de vis mai ales că a petrecut şi sărbătorile în Canada. Străinii ştiu să fie veseli şi să creeze atmosfera de sărbătoare. La noi toate zilele sunt la fel şi buna dispoziţie ne cam lipseşte.

Am terminat de citit cele trei volume scrise de Regina Maria şi îţi mulţumesc, o să le trimit cu prima ocazie.

Am pus în pământ un sâmbure de avocado. De astă vară şi până acum a crescut un metru înălţime şi va mai creşte cât un nuc aşa mi-a spus Răzvan. Mai am trei curmale care sunt mai înalţi decât camera şi au început să se întindă pe tavan. Sunt frumoşi dar nu pentru spaţiul meu. Mai am şi un lămâi care este aproape de tavan. Vara le duc pe balcon, iarna e mai greu în casă.

Te sărută cu drag

Jana şi Pufi

Roman, 15 februarie 2004, ora 02

Surioara mea dragă, îndurerată,

Nu s-au inventat cuvintele care să aline durerea unei mame ce-şi plânge plecarea fiului, într-o altă galaxie. Răzvan continuă să existe, sub forma unei energii, deasupra materiei, el este şi va rămâne mereu în sufletul celor care-l iubesc, în memoria celor care l-au cunoscut şi i-au apreciat calităţile minunate de fiu iubitor, bun şi blând, muncitor şi corect. Era prea bun, ca Dumnezeu să-l mai lase printre noi, l-a luat la El şi doar El va avea grijă de Răzvan. Să ne rugăm bunului Dumnezeu că dacă ne-a dat durerea, să ne dea şi puterea de a duce povara acestei suferinţe.

Nimeni nu şi-ar fi imaginat, că după o viaţă destul de zbuciumată, nu o să te bucuri de mulţumire sufletească şi de satisfacţia realizărilor acumulate cu atâta trudă! Într-o clipă de fatalitate o viaţă s-a stins şi alte vieţi s-au cernit pentru totdeauna. Mă doare suferinţa ta şi a lui Adrian, o simt ca o reverberaţie a suferinţei voastre. Cine poate să vă înţeleagă mai bine, decât cel care a trecut prin acelaşi iad, decât cel care nu vedea rezolvarea şi alinarea decât plecând pe acelaşi drum.

Timpul, doar trecerea timpului aduce alinarea sufletului, apoi vine obişnuinţa cu durerea, pe care o simţi ca pe o rană fără vindecare. Să nu aştepţi uitarea, ea nu vine niciodată, tot trecutul defilează prin minte, de la cele mai neînsemnate amintiri, până la cele mai recente, care ţi-au tulburat liniştea vieţii.

Urmează apoi dorul, cu toată gama stărilor sufleteşti, în care vibraţia corzilor inimii sfâşiate te duc pe căi nebănuite. Şi, ca şi cum dorul nu ar fi fost de ajuns, apar şi regretele, cu cei o mie de „dacă”,”de ce”, o iei de la capăt, chinuindu-te, frământându-te, sfârtecându-ţi inima, mintea, sufletul şi nu ştiu dacă mai rămâne ceva întreg din făptura noastră care se furişează ca o umbră să treacă neobservată, să nu fie nevoită să-şi urle durerea.

Şi totuşi, dacă ne-au mai rămas ceva ani în faţă, nu mai sunt mulţi, dar sunt cei mai grei, cu boală, cu neputinţă şi cu suflet îndurerat, să-i păşim cu demnitatea celor care nu se lasă răpuşi de încercările pe care ni le dă Dumnezeu.

Priveşte la Coca, suferinţa din ultimii 10 ani au terminat-o, au măcinat-o, a ajuns o epavă.

Ce copil bun a fost şi Dan, toţi l-am plâns. Mihai l-a plâns în hohote când i-am dat vestea, a început să bată cu pumnii în tocul uşii, plângea spunând: „nu, nu, nu se poate, Dan al meu, nu se poate să moară”. Nu reuşeam să-l liniştesc.

Coca, pe lângă durerea sufletească, nu s-a mai îngrijit de sănătate, nu a luat vitaminele, medicamentele necesare pentru susţinerea organismului.

Tu să nu ajungi aşa, să ai grijă de tine, să te gândeşti la Adrian, să nu-l laşi, singur prea devreme, gândeşte-te şi la suferinţa lui. Ai trecut prin multe încercări, ai cunoscut viaţa sub toate aspectele, ai căpătat înţelepciunea pe care ne-o dă viaţa şi maturitatea.

Am fost şi sunt alături de tine. Aş fi alergat la tine, să te ţin în braţe, să plângem împreună, să te mângâi, să te privesc în ochi şi să te încurajez. Nu a fost posibil, iarna grea, drumul greu, nu suport gerul şi ca şi cum astea nu ar fi fost suficiente, a mai survenit problema cu actele furate iar pe 8 februarie am făcut o luxaţie la genunchiul stâng. Fac tratament de o săptămână dar situaţia este staţionară.

Te aştept la mine, când crezi că poate să te aducă Adrian cu maşina. În momentul în care vei ajunge tu aici, voi suna să vină şi surorile mele, ca să fim toate împreună.

Te iubesc, dragă Jana, îţi doresc sănătate şi puterea de a te înfrăţi cu durerea ca să poţi supravieţui. Multă sănătate şi lui Adrian.

Cu drag,

Lareta

Roman, 1 martie 2004

Scumpa şi draga mea Jana

Un copil este preludiul unui poem. Am asistat la multe naşteri în perioada stagiului făcut la ţară. Am trăit multe emoţii lângă femeile care în chinuri cumplite eliberau din trupurile lor fiinţe mici, umede, acoperite cu sebum, tot atât de chinuite şi ele şi care la prima respiraţie, scoteau un ţipăt de bun venit pe această lume. Ţineam în mâini o nouă viaţă, de fiecare dată cu aceeaşi emoţie, cu bucurie şi cu tristeţe şi cu gândul la ursitoarea care deasupra noastră, îi hărăzea şi destinul.

Şi totuşi, acest eveniment, această încărcătură emoţională nu mi-a inspirat pana de a scrie versuri. Poate pentru că nu am îndeplinit eu rolul de a aduce o viaţă pe lume. Poate că Dumnezeu mi-a răpit această bucurie, pentru a mă scuti de un necaz mai mare.

Am trăit şi clipe de groază, de neputinţă şi revoltă, la căpătâiul fiinţelor dragi, care se luptau să depăşească momentul fatidic, să-şi încredinţeze ultima respiraţie – sufletul – în acelaşi spaţiu din care au venit. Ce este viaţa noastră? Un interval între două inexistenţe. Un interval limitat care poate dura de la câteva minute, ani, zeci de ani şi puţini sunt cei care depăşesc o sută de ani.

Câtă durere am adunat în suflet la moartea părinţilor! Am plâns, am scris dar viaţa a mers înainte. Mi-am îmbrăţişat surorile şi am mulţumit lui Dumnezeu că am fost toate trei în viaţă şi am condus împreună părinţii pe ultimul drum. Fiind toate în viaţă am scutit părinţii de durerea de a pierde un copil, durere de care nu au fost scutiţi în tinereţe când au pierdut un fiu la vârsta de 10 luni.

Am plâns pe umărul lui Mihai care a suferit şi a plâns ca după părinţii lui. La moartea lui Mihai, Luci spunea plângând „Mihăiţă, îţi dau înapoi lacrimile pe care le-ai vărsat pentru tătăica”. Iar ceea ce mi-a mărturisit Mihai este faptul că dintre toţi cei dragi pe care i-a pierdut, pe tatăl nostru l-a plâns cel mai mult, a suferit cel mai mult, pentru că a fost persoana, pe care a respectat-o, a apreciat-o şi l-a iubit ca pe un tată.

A venit vremea şi l-am pierdut pe Mihai şi nu pot să mai spun că viaţa merge înainte. Pot să spun că anii se scurg, activitatea mă pasionează, îmi umplu orele de existenţă, dar odată cu liniştea, retrasă în singurătate, în clipe de răgaz amintirile mă copleşesc.

Dar, moartea unui copil este şi mai cumplită, simţi că ceva s-a rupt din tine, îţi lasă inima bolnavă, sufletul neconsolat. Amintirea lui îţi păstrează pentru totdeauna gustul unui sentiment infinit de dulce din care ai gustat cândva. Azi, doar melancolică durere.

Îţi înţeleg durerea, mă transpun în situaţia ta, te cred şi aş vrea să te ajut. Crezi că te-ar consola faptul că sunt mulţi în situaţia ta? Te-ar consola surâsul gingaş şi ochii nevinovaţi ai copiilor întâlniţi pe stradă şi să încerci să-i iubeşti? Te-ar consola şi ţi-ar schimba dominanta copilul lui Adrian pe care să-l aduci la tine acasă şi să-l creşti tu? Numai dacă sănătatea ţi-ar permite.

Într-o situaţia ca aceasta, este foarte greu să dai sfaturi, este foarte greu de găsit reţete de vindecare. Până când nu te macini în interiorul tău în flacăra suferinţei până la epuizare fizică şi psihică, nu reuşeşti să-ţi revii, măcar la limita de plutire a existenţei.

Gândeşte-te că prin noi, trăiesc cei plecaţi, menţine şi tu flacăra iubirii cât mai mult timp. Dar, pentru a reuşi, ai grijă de sănătatea ta, revino-ţi şi sufleteşte. Pentru aceasta este necesar de multă voinţă şi tărie. Durerea pierderii unei fiinţe dragi este imensă chiar dacă vei spune că nu se compară pierderea copilului cu cea a soţului. Durerea e durere. Eu, dacă aş fi avut un copil aş fi suferit mai puţin, tu dacă ai fi avut un soţ lângă tine, poate că ai fi avut cu cine să împarţi suferinţa şi să te mângâi, oarecum, durerea ar fi fost mai uşor de suportat.

Dar nici eu, nici tu, nu am avut acest sprijin. Tu il ai pe Adrian, eu am surorile care lupta pentru noi, să ne readucă printre cei vii.

Te sărut scumpa mea, cu durere în suflet, că în această primăvară, soarele s-a ascuns printre nori pentru multe primăveri.

Cu drag,

Lareta

Iaşi, 18 aprilie 2004

Dragă Lareta,

Am încercat să-ţi scriu de câteva ori, dar n-am reuşit. Sunt atât de copleşită de durere şi tristeţe, că nu ştiu cum mai supravieţuiesc. Când mă trezesc dimineaţa, mă apucă disperarea pentru că încep o nouă zi chinuitoare. Aş vrea să urlu, să-l strig pe Răzvan, să mă audă şi să vină acasă.

Iau multe calmante ca să mă port cât de cât ca un om normal. Mi-am pierdut total interesul pentru casă, lucruri, persoana mea, simt că am murit odată cu Răzvan. Am înşirat fotografiile lui Răzvan prin toată casa, vorbesc cu el şi plâng.

Îl întreb pe Dumnezeu de ce mi-a luat copilul? A fost plecat 18 ani la studii şi apoi pe vapor şi în această toamnă când s-a hotărât, că începând din mai 2004 vrea să revină acasă, pentru că s-a săturat să stea printre străini. Îmi spunea mereu „mamă îmi este tare dor de casă şi de voi”.

Adi este la fel de distrus ca şi mine. Ţineau foarte mult unul la altul, se sfătuiau în toate problemele. Era o fericire pentru mine să-i văd împreună.

Când stăteam la masă, îi priveam şi mă întrebam când au crescut, că parcă nu demult erau copii.

Am primit scrisori şi telefoane de la tot echipajul. Toţi sunt în stare de şoc, veselia a pierit de pe yacht odată cu Răzvan. Patronul a angajat un psiholog pe vas. I-au făcut un album omagial pentru veşnică amintire pentru Răzvan. Un exemplar l-au oprit pe vapor şi unul ni l-au trimis nouă. În album au scris dedicaţii toţi colegii lui:

– Cris (era dezmierdat chemându-l şi Cristian) era un coleg excepţional

– Cris va fi întotdeauna cu noi

– Mă simt onorat că am cunoscut un asemenea om

– Cris ne vorbea cu drag de familia şi prietenii de acasă

– Nu-l vom uita niciodată pe Cris

– Era foarte ordonat, harnic, mereu cu zâmbetul pe faţă

– Cu el am prins primul peşte, era un pescar foarte bun, cel mai bun

Nu înţelege nimeni cum s-a curentat de la un bec. Adi vrea să redeschidă ancheta la care să participe criminalişti şi procuratura. Nu ştiu ce vom reuşi să facem.

Am vrea să cunoaştem realitatea, măcar să ştim cum s-a întâmplat.

Iartă-mă că nu am venit la Roman dar nu mă simt în stare.

Am trimis o scrisoare arhiepiscopului de la Cluj, Bartolomeu Anania, numele lui de scriitor este Valeriu Anania, a fost bun prieten cu Arghezi, are ca studiu teologia şi medicina. Iată ce mi-a răspuns:

„Nici eu nu-mi pot explica cum a murit fiul dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât, voltajul de pe un yacht este redus. Ştiu însă că viaţa noastră, e în mâna lui Dumnezeu şi că noi nu-i putem cunoaşte raţiunile pentru care El îngăduie astfel de pierderi. Mă voi ruga pentru Răzvan, iar pe dumneavoastră vă îndemn să vă mângâiaţi prin viaţa lui Adi şi a familiei sale”.

Te sărut cu drag,

Jana

Iaşi, 27 ianuarie 2005

Draga şi scumpa mea Lareta,

Am scris cu lacrimi cartea despre copilul meu care ne-a părăsit acum un an. Sunt într-o stare de panică şi disperare pe care nu le pot descrie în cuvinte.

Nu sunt foarte mulţumită de tehnoredactare, dar nu ştiu de ce m-am grăbit să o văd tipărită. Au omis pasaje din text, au lăsat spaţii goale, deşi am numerotat fotografiile şi am indicat exact locurile unde trebuie plasate, ei le-au pus fără nici o logică.

Cartea am intitulat-o „A CĂZUT O STEA …” în amintirea fiului meu Răzvan. I-am trimis şi Luciei un exemplar. Aştept de la Puşa mai multe adrese de e-mail de la ziare, televiziuni şi chiar firme de avocaţi din SUA. Am primit o scrisoare de la Ministerul de externe prin care îmi solicită dosarul cu actele lui Răzvan. Le-am trimis imediat.

Nu mai ştiu câte scrisori disperate am trimis autorităţilor române, însoţite de dosarele cu acte pentru a se face cercetarea întrucât sunt sigură că este vorba de o crimă. Toate au rămas fără răspuns. Am scris şi ambasadorului SUA de la

Bucureşti şi tot fără rezultat. Nu pot să-ţi spun cât m-au costat copiile după acte, traduceri, legalizări, expedierea recomandatelor cu confirmare de primire, etc.

Din luna august anul trecut, am început să trimit acte şi abia acum am primit numai de la Ministerul de Externe, ministrul este din Iaşi, Mihai Răzvan Ungureanu . Îţi doresc să fii sănătoasă!

Să nu mă uiţi, să nu mă părăseşti Chiar dacă numai sunt ca înainte, Pe omul trist, îl ocoleşti. Parcă ai vrea să-l scoţi din minte. Acum când totul a fost ieri Şi când putem privi-napoi De-abia acum vedem ce pierderi, Câţi sunt căzuţi şi morţi din noi.

Te sărută Jana.

Roman, 30 ianuarie 2005

Scumpa şi îndurerata mea Jana Am primit „cartea de suflet”, mărturie a durerii şi suferinţelor prin care treci. Ai făcut un lucru extraordinar. Dumnezeu ţi-a dat puterea şi tăria, să transformi lacrimile în cuvinte, să-ţi reverşi amarul clipelor pe care le trăieşti.

Nu ai dreptate să spui că „pe un om trist lumea-l ocoleşte” nu-l ocoleşte, îi respectă durerea şi nu vrea ca prin cuvinte de consolare să înfigă şi să răsucească şi mai mult cuţitul înmuiat în licoarea disperării, cel puţin aşa am simţit eu, nu te-am sufocat cu scrisori care ţi-ar fi făcut şi mai rău, am lăsat timpul să se scurgă, nu ca să uiţi, ci ca să te obişnuieşti cu durerea, să poţi accepta viaţa aşa cum a orânduit-o destinul, destin din faţa căruia, nu ne putem feri.

Abia acum după ce s-a produs această nenorocire, privind la anii din urmă, spunem: „ce fericiţi eram!” dar am realizat sau am spus vreodată aceasta? Ne lamentam de tot ce ni se întâmpla, de tot felul de fleacuri, care nu meritau să le dăm vreo atenţie.

Revenind la carte, am răsfoit-o un pic, o s-o citesc cu atenţie după ce-ţi scriu această scrisoare. Acum, când vezi cartea în forma ei finală, desigur că-ţi mai vin idei noi, doar tu poţi să-i vezi lipsurile chiar şi cele făcute de redacţie.

Cititorul se mulţumeşte cu ceea ce i-ai oferit. Cititorul sensibil va fi cutremurat de tragedia unui tânăr secerat în plin avânt de o mână criminală, cititorul va suferi alături de mama îndoliată pe viaţă.

Am întrerupt scrisoarea şi m-am cufundat în lectură. Am plâns pentru Răzvan, pentru tine, pentru mine. Fac o pauză să-mi revin. Sunt răvăşită.

Regret că în octombrie 2003 nu ai venit la Roman cu copiii, aşa cum era vorba. V-am aşteptat, m-aş fi bucurat nespus de mult.

După plecarea în veşnicie, am mai adăugat în pomelnic un nume „Răzvan” un tânăr, un vlăstar al familiei noastre, un brad, deşi normal ar fi fost ca el să ne înscrie numele noastre în pomelnic.

Suntem neputincioşi în faţa sorţii Ne resemnăm în faţa morţii Plângând în hohote sau liniştit Pe cei plecaţi de lângă noi spre infinit Avem o existenţă efemeră Am poposit o clipă pe această sferă Ne-om regăsi în veşnicie Mamă, copil, soţ şi soţie.

Sunt cu gândul şi cu sufletul lângă tine şi Adi.

Vă sărut cu toată dragostea,

Lareta

Am selectat câteva scrisori din perioada cea mai sumbră a vieţii verişoarei mele. A trăit multe evenimente grele: despărţirea de soţ, pierderea părinţilor, a celor doi fraţi. Pierderea fiului aş putea să spun că a fost lovitura de graţie din viaţa Janei. Au trecut 5 ani de la pierderea fiului ei Răzvan – Cristian şi încă nu şi-a revenit şi nici nu-şi va reveni până în clipa în care va pleca şi ea, iar fiul ei o va întâmpina cu zâmbetul lui de copil.

Fratele cel mare al Janei, Mihai, absolvent al Facultăţii de Silvicultură şi Facultatea de Mecanică, cu doctorat în silvicultură, a fost profesor universitar la catedra de mecanică a Facultăţii de silvicultură Braşov. A lucrat la Institutul de Cercetări pentru mecanizarea silviculturii. A avut nenumărate brevete de invenţii, de utilaje, folosite în silvicultură atât în ţară cât şi în străinătate. A fost membru corespondent al Academiei. Un om de o fineţe şi o delicateţe rar întâlnită, care a dus o viaţă cumpătată, o viaţă de sportiv. Referitor la viaţa de sportiv, a îmbinat cunoştinţele de mecanică cu dorinţa de a face mişcare în aer liber, construindu-şi o bicicletă la care a adaptat un motor, parcurgând distanţa dus-întors Braşov – Iaşi cu această bicicletă. A decedat în anul 1995 la vârsta de 66 ani, diagnosticat fiind cu tumoră cerebrală. L-am plâns şi l-am regretat. A fost o mare pierdere pentru familie şi pentru colectivul de la cercetare.

61De la stânga: Mihai Stegaru, eu şi Mihai în curtea Episcopiei din Roman, 1983

Cel de-al doilea frate Dumitru, noi îi spuneam Mitică, absolvent al Facultăţii de medicină din Timişoara. Povestea lui tragică o voi descrie în capitolul „Evocări”. a făcut specializarea în cardiologie, a lucrat la Spitalul ASCAR din Bucureşti, la Constanţa şi în ultima perioadă la Ploieşti.

Am regretat că a plecat dintre noi numai la vârsta de 36 de ani.

În memoria lui Mitică, la comemorarea a 40 de ani, Jana a scris un roman, în care a adunat toate însemnările lui din scurta sa viaţă, carte intitulată „DIAMANTE DIN CER”.

Calităţile cu care Jenica, verişoara mea a fost înzestrată sunt: o mare sensibilitate şi iubire faţă de oameni, în special faţă de copii, fapt demonstrat prin activitatea pe care a desfăşurat-o în învăţământ, obţinând toate gradele didactice. Este foarte devotată familiei. Toată viaţa şi-a împărţit existenţa între casa părinţilor şi cea a copiilor. La ora actuală, creşte nepoţica, de la vârsta de 3 ani, în prezent Letisia are 7 ani.

62Jana prepară un tort pentru copiii ei

 

NEPOŢII DIN AMERICA

 

Corespondenţa cu nepoata mea, Marijana – Puşa (fiica surorii mele Lucica) şi cu fiul ei, Sebastian, stabiliţi în S.U.A din anul 1992

 

Marijana şi Sebastian, anul 2007Marijana şi Sebastian, anul 2007

 

 

Marijana, fiica lui Jan şi Lucica Oboroceanu, a absolvit în ţară Facultatea de Construcţii, apoi, doi ani cursuri postuniversitare de diplomaţie. A lucrat la Ministerul de Externe la serviciul relaţii cu publicul, cunoscând limba engleză şi franceză. A plecat în U.S.A. în anul 1992. La universitatea Georgi Washington a absolvit Facultatea de Relaţii Internaţionale şi Management Politic.

A urmat apoi la Universitatea Catolică din Washington Facultatea de Administraţie Publică obţinând locul I menţionată ca studenta anului din toate facultăţile şi aşa cum se obişnuieşte, pe un perete al clădirii facultăţii se gravează numele premiantului seriei din fiecare an.

Roman, 5 septembrie 2001

Dragul meu Sebastian,

Nu mai pot scrie „Dragul nostru”, fiindcă nu mai este Nanu. A plecat de lângă mine. Nanu, de acolo de sus din ceruri, veghează şi-i ocroteşte pe toţi aceia pe care i-a iubit. Tu ai fost unul din copilaşii pe care Nanu l-a iubit foarte mult. Tu i-ai dat bucuria unui copil pe care nu l-a avut. Încearcă să-ţi aminteşti de perioada copilăriei, când veneai la Roman, cât de frumos se juca cu tine şi cum îţi satisfăcea toate mofturile şi dorinţele!

După ce plecai de la noi, tot timpul povestea prietenilor, ghiduşiile pe care le făceai, expresiile pe care le foloseai, replicile care depăşeau nivelul vârstei tale. Mereu spunea – Sebică este cel mai frumos copil pe care l-am văzut în viaţa mea, Sebi este cel mai inteligent copil, cel mai deştept…

S-a bucurat enorm, când ai dat telefon la noi, la spital, şi a vorbit cu tine şi cu Puşa. Parcă nu mai era bolnav, s-a înseninat la faţă şi oricine venea la noi îi spunea: „Ne-au sunat nepoţii din America!”. Radia de fericire, că nu ne-aţi uitat. Vă mulţumesc mult şi ţie şi lui Puşa, pentru clipele frumoase pe care i le-aţi dăruit.

Înainte de a muri, Nanu m-a rugat: „Să nu mă uiţi Retica, să vorbeşti de mine cu rudele şi prietenii, să mă pomeneşti şi să-mi faci cele creştineşti”.

Aşa o să facem dragul meu Sebică, o să vorbim mereu de Nanu, aşa va trăi el în continuare, în sufletele şi inimile noastre.

Despărţirea noastră a venit prea repede, nu credeam că Nanu va trăi doar 65 de ani. Era puternic, vioi, mă ajuta la şcoală şi în bucătărie, el era cu drumurile, făcea aprovizionarea. Avea un atelier de proiectare, făcea proiecte şi desena până la 2 noaptea, era pasionat de munca lui. Munceam amândoi mai mult ca în tinereţe, dar munca o făceam cu atâta plăcere, voie bună şi armonie, încât totul părea o joacă.

Mă rog bunului Dumnezeu să te ocrotească şi să te ferească de primejdii.

Te sărutăm şi eu şi băduţa cu toată dragostea şi dorul de tine, Nana

Washington, 1 martie 2004

Dragă Nana,

Sunt în sfârşit liniştită. M-am mutat la Washington, am un apartament cu 2 camere, un dormitor şi cameră de zi, bucătărie, baie, hol şi dressing. Am toată aparatura necesară unei gospodării, pentru a avea un confort extra. Acum lucrez la Casa Albă, în eşalonul 2, „Inteligenţe”. Am un colectiv de oameni extraordinari care încearcă să se stimuleze unul pe altul în vederea obţinerii unor rezultate cât mai bune. Munca mă solicită foarte mult, dar îmi place.

Sunt fericită că sunt singură, am timp să respir, să mă iubesc pe mine însumi, să mă cunosc pe mine însumi şi să am grija doar a copilului meu. Uneori, îmi este greu şi trist să mă gândesc că sunt singură, dar oricum era o singurătate în doi şi era mult mai greu de suportat.

Iubesc oraşul în care locuiesc şi muncesc, Washington DC şi sunt extrem de bucuroasă că pot să lucrez pentru guvernul federal. Nu cred că mulţi români pot face asta.

Îmi amintesc de perioada în care îmi căutam serviciu, trimiţând CV-uri la diverse unităţi, iar răspunsurile pe care le primeam sunau cam aşa: „Pregătirea dumneavoastră este mult prea superioară pentru postul pe care vi-l putem acorda”. Cred şi eu că nu primeau prea multe CV-uri ale persoanelor cu 4 facultăţi.

În situaţia asta completam CV-urile cu o singură facultate ca să mă cobor la nivelul postului. Mulţumesc lui Dumnezeu că această perioadă a trecut.

Mă gândesc la părinţii mei care mi-au construit mie şi fratelui meu, Lucian, care e acum în Canada, câte o vilă pe care nu o să le locuim niciodată.

Dacă am avut fericirea să ajung în America este ca şi cum m-aş naşte peste 200 de ani în România, în speranţa că peste 200 de ani în România va fi viaţa actuală din SUA.

Le-am spus părinţilor că nu mă întorc, pentru că aici, cu toate că muncesc şi mă zbat foarte mult, realizez totul prin mine, fără să-mi dea cineva de-a gata, cum ar fi în România. Dacă aş cere ajutor, e un fel de a primi „de-a gata” fără să muncesc eu. în România optica părinţilor este cât se poate de greşită „Să ajut copiii”, copiii trebuie învăţaţi să muncească, să cunoască valoarea banului, pentru că aşa vor şti să-i cheltuiască cu chibzuială. În familia noastră toţi părinţii au ajutat copiii la rândul lor. Ştiu cât de mult tu i-ai ajutat pe toţi din familia noastră, chiar dacă nu ai fost părinte. Recunosc, cel mai mult m-ai ajutat pe mine, dar nu sunt mulţi părinţi ca tine pe lumea asta. Toată viaţa mea am vrut să fiu iubită necondiţionat, indiferent de ce fac şi sunt. Nu ştiu dacă asta se va întâmpla vreodată. Abia aştept să vii iar în America, să ne plimbăm şi să revedem locurile care ţi-au plăcut cel mai mult când ai fost în 1999.

Te sărut cu drag, Puşa

 

 împreună, eu şi Puşa în faţa Casei Albe, iunie 1999împreună, eu şi Puşa în faţa Casei Albe, iunie 1999

 

 

21 martie 2005

 

Draga şi scumpa mea Puşică,

Rândurile tale, mi-au adus atâta bucurie, ca întotdeauna când primesc veşti de la tine. Gândurile şi sufletul meu te însoţesc pretutindeni, eşti prezentă în rugăciunile mele, în fiecare seară, rugându-L pe bunul Dumnezeu să te ocrotească, să-ţi dea sănătate şi putere de muncă, să-ţi realizezi toate dorinţele.

Este bine că încerci să te cunoşti, să te iubeşti, să te apreciezi. Ştii ce vei descoperi, fiindcă eu te cunosc? Vei descoperi o fiinţă fragilă în aparenţă, dar de fapt o mare luptătoare, cu o energie şi o forţă interioară, demne de invidiat. O fată studioasă, inteligentă, capabilă, o minte luminată. Ai făcut atâtea facultăţi în ţară şi străinătate numai prin munca ta. Ai ajuns, aşa cum ar spune mama mea, respectiv bunica ta, „pe cele mai înalte trepte ale societăţii”. Te felicit pentru toate realizările tale, îţi doresc sănătate şi să te bucuri de munca ta. Este numai munca ta, numai meritul tău. Nu te-ai lăsat influenţată de cei care au încercat să te dea jos de pe piedestalul pe care ai dorit să te urci cât mai sus.

Meritul tău este cu atât mai mare, cu cât ai avut alături persoane care nu te-au meritat. Una dintre realizările tale şi cea mai mare, este copilul, este Sebastian – copilul frumos şi inteligent care ne-a înfrumuseţat viaţa şi pe care l¬am iubit de când a apărut pe lume. Dumnezeu să-i dea sănătate şi să-ţi urmeze exemplul, să facă şi el măcar o facultate.

O fată frumoasă ca tine, deşteaptă, cu o aşa o performanţă intelectuală şi profesională, merită ce e mai bun în viaţă, dar trebuie să funcţioneze mai întâi raţiunea şi în al doilea rând pasiunea.

Aveţi părinţi buni şi muncitori, care au agonisit ca albinuţele, să vă facă vouă viaţa mai uşoară. Aţi optat pentru o viaţă civilizată cu mari posibilităţi de afirmare. Mă bucur pentru voi, pe tine te felicit din toată inima, eşti o super intelectuală. De mică te-ai remarcat prin inteligenţă, raţiune, precocitate, gândire matură. Tu eşti puternică, semeni cu mine, ai forţa şi tăria de a lupta de una singură. Ai libertatea, ai grijă să-ţi menţii sănătatea, va veni şi bunăstarea materială.

Marile hotărâri trebuie luate de unul singur. În clipele de grea cumpănă nu mai poţi faci apel decât la propria ta raţiune, la propria ta inimă. Nimeni nu poate fi nimănui de ajutor. Când n-ai cunoscut niciodată o mare prietenie, te obişnuieşti cu viaţa săracă. Sărăcia te face înţelept, nu aştepţi nimic altceva de la viaţă. Dar, când se iveşte legătura care înfăptuieşte armonia între două spirite îţi dai seama că o aşteptai cuprins de melancolie şi nu mai poţi înţelege cum de ai trăit fără ea.

Nu lăsa fericirea să treacă pe lângă tine, dacă ea există cu adevărat. Dumnezeu, care ţi-a dat viaţa, nu ţi-o va lua înapoi, înainte de a fi trăit fericirea unei mari iubiri. Prietenia, iubirea, sunt atât de frumoase la început, ar trebui să prelungeşti această perioadă cât mai mult, să te bucuri din plin. E drept, căsătoria este scopul suprem al dragostei, dar când dragostea se duce, rămâne sacrificiul. Cred că experienţa anterioară ţi-a demonstrat aceasta.

Viaţa nu este făcută din momente de valoare egală. Unele sunt cenuşii ca urzeala, altele, din loc în loc, strălucesc. Sunt şi momente unice, care prin intensitatea cu care sunt trăite şi fericirea care emană din ele, îşi prelungesc lumina de-a lungul unei existenţe. Sau altfel spus, în viaţă sunt evenimente, momente, trăiri unice, irepetabile, pe care le păstrezi în suflet ca pe o comoară, dacă te-au influenţat benefic, dacă ţi-au dat satisfacţii, sau le porţi ca pe o povară, dacă te-au rănit, te-au durut, sau te-au făcut să suferi. Trebuie să ai tăria şi forţa de a te încărca pozitiv şi să aduci în memorie, selectiv, numai partea frumoasă a lucrurilor, care să constituie hrana sufletească.

Ai făcut primul pas cu dreptul, ai creat spaţiul în care să te simţi liberă şi stăpână, te îngrijeşti de trupul şi de sufletul tău, priveşte în mintea şi inima ta, cunoaşte-te. Şi ca să trăieşti în realitate spune-ţi: „Iată-mă singură şi mă simt bine în singurătatea mea. Mă pot gândi nestingherită la orice şi la oricine. Sunt stăpâna gândurilor mele”. Apoi, întreabă-te: „Ce fac cu viaţa mea? Cum ar trebui să trăiesc, să nu regret nimic din ce am făcut, dar nici din ce nu am făcut?”.

E drept că viaţa, o înţelegem din ce în ce mai puţin şi o iubim din ce în ce mai mult, de aceea să o preţuim. Ştiu, că în general sfaturile ne supără dar, ne dau de gândit.

Eu, încerc pe cât se poate să ţin pasul în rând cu lumea, să nu ajung o ruină. Durerea am închis-o într-o carapace, stă acolo mută, surdă, dar prezentă. Când vreau să plâng o scot din cutiuţa ei şi dau frâu lacrimilor care îmi răcoresc sufletul ca apa rece a izvorului de munte. Anul trecut am împlinit 50 de ani de activitate. Pe 25 mai 1953, în primul an de studenţie am intrat şi la Filarmonică.

În cartea de muncă este trecută şi activitatea de la Filarmonică. Anul acesta fac 51 de ani, ce părere ai, nu crezi că e prea devreme să mă pensionez? Vreau să ajung în Cartea Recordurilor; interesează-te care este vârsta maximă la care s-a ajuns.

Ţi-am răpit mult timp cu lectura, te sărut şi te îmbrăţişez. Cu drag, Nana

La plecare spre patrie pe aeroportul Dallas - 25 iunie 1999La plecare spre patrie pe aeroportul Dallas – 25 iunie 1999

63Matilda, sora lui Mihai împreună cu soţul şi nora, ne-au primit în vizită, în casa lor din Cluj, 22 august 1999, la a 52-a aniversare a căsătoriei – Nu ne-am putut gândi că aceasta era ultima vizită a lui Mihai la sora lui…

 

 Dragă Matilda,

Convorbirea pe care am avut-o aseară la telefon m-a bucurat foarte mult, mai ales pentru că în sfârşit s-a rezolvat problema pensiei. Era dreptul tău şi nu se putea să fie altfel. De acum să-ţi dea bunul Dumnezeu sănătate şi putere, să trăieşti mulţi, mulţi ani, să te bucuri cât se mai poate de viaţă, de aer, de soare, de pomii înverziţi, de parfumul florilor.

Gândeşte-te că cei dragi nouă, care nu mai sunt, nu se mai bucură de nimic. Ei vor trăi prin noi, prin pomenirile pe care le facem, prin readucerea lor în amintirea prietenilor noştri care i-au cunoscut şi cu care ne-am petrecut timpul într-un mod atât de plăcut.

În drumurile parcurse, de câte ori vedeam lucruri noi şi impresionant de frumoase mă gândeam la Mihăiţă cât de mult s-ar fi bucurat să le vadă şi să le trăiască şi el. Cât de mult îi plăceau călătoriile, cât de mult îi plăcea să cunoască locuri noi, oameni şi obiceiuri noi.

Un popor nu-l poţi cunoaşte, decât la el acasă. Mi-ai spus că ţi-ar plăcea şi ţie să călătoreşti cu mine, măcar cu imaginaţia.

Această dorinţă îţi va fi satisfăcută ceva mai târziu, dacă bunul Dumnezeu îmi va ajuta să-mi scriu impresiile de călătorie şi atunci te vei bucura şi tu citindu-le şi descoperind lucruri şi locuri noi.

Doar o concluzie Croaţia, ţară mică, cu un număr redus de locuitori, amplasată pe un teritoriu stâncos, arareori acoperită cu arbuşti mici, cu fâşii de pământ fertil, dar beneficiind de o întindere mare de litoral, a ştiut să exploateze această aşezare şi să dezvolte un turism la nivel înalt, care să-i salveze de la sărăcie. Sunt un popor vrednic, harnic, amabil, politicos, cunoscut în lume şi a ajuns să rivalizeze cu Riviera franceză şi italiană pentru condiţiile excepţionale pe care le oferă turiştilor.

M-am înscris la această excursie, fără să mă aştept la cine ştie ce lux, confort sau locuri grozave. Spre surprinderea mea, am fost plăcut impresionată de frumuseţea locurilor, de serviciile de calitate, de tradiţiile acestui popor, de respectul lor faţă de trecutul istoric. Au fost 12 zile de încântare, de detaşare, de evadare din cotidian.

Dar, ştii şi tu că pentru mine mereu este un of în suflet, aşa este în viaţă, bucuria nu poate fi deplină. Au trecut 5 ani, nu uit nici o secundă, durerea nu este mai mică, dar m-am învăţat să trăiesc cu ea.

M-am întors acasă, am fost la Mihăiţă să-i povestesc, poate că el, de sus, ştie, a văzut aceste locuri înaintea mea. I-am adus şi lui o candelă, că el nu mai are nevoie de nimic, decât de lumină şi de o lacrimă de a mea, care izvorăşte din inimă şi care îi dau semnale că nu l-am uitat, aşa cum şi-a dorit el. Vă trimit şi câteva poze.

Reţetele de prăjituri pe care m-ai rugat să ţi le trimit vor sosi mai târziu, acum nu am timp. Zilele acestea încep examenul de absolvire cu asistenţii şi două săptămâni sunt foarte ocupată.

Doresc ca bunul Dumnezeu să vă ocrotească, să fiţi buni şi iertători, cu dragoste faţă de semenii voştri şi mai ales faţă de cei apropiaţi.

Cu drag, Reta.

Braşov, 6 martie 2003

Dragă Lareta şi Tamara,

Aşa după cum v-am mai spus, având timp liber ca pensionar, încerc să reconstruiesc arborele genealogic al familiilor noastre pentru a fi cunoscut de copiii şi nepoţii noştri. Pentru aceasta, vă rog să mă sprijiniţi prin completarea formularului pe care îl anexez scrisorii, formular pe care l-am conceput pentru obţinerea unui minim de date, de care am nevoie. Veţi putea adăuga în plus faţă de formular tot ce veţi considera că este interesant.

De asemenea, chiar vă rog detaliaţi unele biografii mai interesante ale unor înaintaşi de-ai noştri, amintiri frumoase sau mai puţin, împliniri şi neîmpliniri etc.

De asemenea, introduceţi în formular, copiii, nepoţii şi strănepoţii, urmând ca împreună să stabilim la cine va rămâne exemplarul lucrării rezervat fiecărei ramuri al arborelui nostru comun.

Eu am încercat să vă prezint un exemplu, bunica dinspre mamă, despre care deţin date pentru ca în lucrare să le pot insera chiar pe mai multe pagini. Aştept să-mi daţi şi voi date despre ascendenţii voştri, despre colaterali, definindu-le riguros locul şi ramura din arbore.

Vă sărut pe toţi şi voi fi foarte bucuros să putem comenta împreună rezultatele.

64Valerică împreună cu soţia sa Ana şi fiica lor Ioana petrec Revelionul în casa lui Lucica şi Jan (fratele lui Valerică). La masă este Lucian, fiul lui Lucica şi Jan cu soţia lui Karina, care a „sosit pe ecranul TV în rochie de mireasă. Pe post de „Crăciuniţă” – eu, 2003 / 2004

30 martie 2004

Dragă Valerică,

Este lăudabilă iniţiativa ta, de a-ţi canaliza preocupările spre ceea ce se numeşte „Arborele Genealogic”. Asta presupune timp, muncă, cercetare, documentare şi un dram de talent pentru a le descrie într-o formă cât mai plăcută sufletului celor care vor avea bucuria să-l citească.

Sper ca bunul Dumnezeu să te ajute, pentru că în ceea ce te priveşte sunt convinsă că îţi vei realiza visul. Cunoscându-ţi voinţa şi tenacitatea cu care eşti dotat, de a duce lucrurile la un final dorit, cunoscându-ţi sensibilitatea cu care vorbeşti despre cei dragi care „au fost” şi care acum trăiesc doar prin noi, prin ceea ce facem pentru ei, prin ceea ce povestim despre ei. Numai aşa vom reuşi să le prelungim existenţa. Ei au plecat cu trupul, spiritul lor trăieşte printre noi. Dacă vor muri cu adevărat, va fi din vina noastră, va fi pentru că nu am ştiut să menţinem vie flacăra iubirii noastre. Moartea nu va reuşi niciodată să ne despartă de cei dragi.

Este tristă viaţa, mai ales când te apropii de sfârşitul ei, când îţi faci bilanţul realizărilor, nu atât al bunurilor materiale ci al comorilor de suflet, al amintirilor, intensitatea cu care te-ai bucurat de natură, de soare, de cântecul păsărilor şi murmurul izvoarelor de munte. Ne-am lăsat copleşiţi de muncă, de obligaţiile casei, de tot felul de probleme mărunte şi am uitat de noi. Pentru noi ca oameni am făcut foarte puţin. Când am considerat că a venit timpul şi pentru noi, a fost prea târziu. Timpul nu ne-a mai suportat.

Plecăm pe negândite şi nu ne vine să credem, că lăsăm totul, că s-a terminat totul, că nu mai avem în faţă decât un singur drum, drumul de pe care nu te mai poţi întoarce. în clipa în care plecăm, privim în urmă şi ne dăm seama că mai aveam atât de multe de făcut, că nu ne-am împlinit, nu ne-am realizat aşa cum am fi dorit. Câte vise, câte planuri, spulberate de cea din urmă respiraţie, care pune punct, lăsând loc infinitului.

În scurtul răgaz ce ne-a mai rămas, ce ar trebui să mai facem? Cum ar trebui să ne purtăm cu semenii noştri? Cred că în decada următoare generaţia noastră va fi praf şi pulbere. Vom rămâne o amintire pentru puţinii urmaşi pe care îi avem. Ce se va alege din albumele cu fotografii, pe care le-am făcut să imortalizăm evenimentele esenţiale din viaţă, bucuriile, trăirile noastre?

Îi spuneam lui Mihăiţă: „Nu mai face aşa de multe poze, nici albume nu mai am şi nici unde să le mai aşez”. El îmi răspundea: „Am făcut pozele, ca la bătrâneţe, când nu ne vom mai putea deplasa, o să răsfoim albumele şi o să retrăim viaţa noastră, o să ne amintim cu plăcere de evenimente: revelioane, aniversări, onomastice, călătorii”. Acum nici măcar nu mai am cu cine depăna amintirile. Uneori, mai pun casetele video şi îi mulţumesc lui Mihăiţă că mi-a lăsat multe amintiri.

Îmi cer scuze că v-am răpit din timpul vostru, dar am simţit nevoia să-mi revărs amarul adunat în aceşti aproape 2 ani.

Multă sănătate dragelor Ana şi Ionica.

Vă sărut pe toţi, vă îmbrăţişez cu toată dragostea, şi vă doresc să fiţi cât mai mult timp împreună. Aveţi cea mai de preţ comoară – VIAŢA – Preţuiţi-o. Lareta.

Roman 27 august 2003,

Stimată, inegalabilă, Doamnă Doctor Schuster,

Iertare că îndrăznesc să vă scriu, însă vă respect prea mult, ţin mult la dumneavoastră, de aceea îmi permit să vă scriu pentru a vă da o explicaţie.

Regret foarte mult cele întâmplate în ziua sacră, ziua pomenirii soţului dumneavoastră – domnul inginer Schuster Mihai.

M-am simţit onorată de invitaţia făcută şi mi-am propus să susţin cu ocazia pomenirii un mic repertoriu sacru care să cuprindă: „Tatăl Nostru” de Ciprian Porumbescu, „De sus din cer”, „Tu slăvit a toate” şi „Când eşti în disperare aleargă la Iisus”, este un repertoriu de suflet, înălţător.

N-am reuşit să vin, mi s-a făcut rău, pentru că în acea zi am fost şi la o înmormântare, am stat mult în soare şi am făcut insolaţie. Am avut o stare generală foarte proastă cu febră, dureri de cap şi cu tensiune foarte mare. Voiam să fiu într-o formă bună la dumneavoastră, regret, nu am reuşit.

Vă scriu toate astea cu întârziere, nu am îndrăznit să vă scriu. Vreau să vă mulţumesc pentru invitaţie, pentru buna intenţie, pentru amabilitate. Din totdeauna v-am respectat mult familia dumneavoastră. Dumnezeu să-l odihnească, pe distinsul şi deosebitul dumneavoastră soţ. A fost, a rămas o mare personalitate.

Când trec prin cimitir mă opresc şi mă închin pios în faţa mormântului dumnealui. Pe dumneavoastră stimată doamnă doctor, Dumnezeu să vă întărească, să trăiţi să-l pomeniţi pe soţul dumneavoastră.

Vă doresc cu toată sinceritatea sănătate, multă linişte sufletească, multă putere de muncă în nobila dumneavoastră profesie şi tot ce vă doriţi în viitor.

Cu respect şi aleasă preţuire,

Elena Mintenaş

GÂNDURI ŞI URĂRI DE SĂRBĂTORI

Fiecare gând pus în cuvânt de urare, şi nu numai, schimbă realitatea, crează o nouă lume înconjurătoare, dă frumuseţe şi bogăţie vieţii noastre. Cuvintele au putere de incantaţie cu reflexe sacre. Ele merită toată atenţia noastră.

În cursul vieţii noastre, am trimis şi am primit sute de felicitări. Am corespondat cu rude, prieteni, colegi. Am primit felicitări din ţară şi din străinătate. Dintre acestea selectez câteva.

De ziua dumneavoastră, în anotimpul când minunatele culori ale naturii trezite la viaţă şi ciripitul păsărelelor se amestecă cu razele calde ale soarelui, strecurând în suflete bucurie şi încredere, vă trimitem cu multă dragoste cele mai curate gânduri de sănătate, de voie bună, dorindu-vă ca lumina şi strălucirea primăverii să vă însoţească toată viaţa! „La Mulţi Ani, alături de cei dragi!”

Familia Dr. Prof. Ursachi Vasile şi Minodora

66

Iaşi 25 decembrie 2004

Dragă doamnă Larisa,

Mulţumesc mult pentru urări şi pentru minunata fotografie. Nu mi-am dat seama că în Franţa, nu arătam aşa bine! Vă doresc, la rândul meu, aceeaşi tinereţe de totdeauna, bunătate şi poftă de frumuseţe. La Mulţi Ani!

Vă sărut şi aştept o vedere într-un autocar care să ne ducă, nu ştiu de ce aş dori, tot în Spania.

Dr. Prof. Univ. Livia Cotorcea

Roman 25 decembrie 2005

 

Dragă Livia,

Sărbătorile Crăciunului şi ale Noului An, să-ţi aducă multă sănătate, mulţumire sufletească şi reuşită în tot ceea ce înfăptuieşti. Dumnezeu ne-a încercat credinţa, dar ne-a dat puterea şi curajul de a lupta cu viaţa.

Îl rugăm să ne călăuzească

în drumul care ne-a mai rămas

şi cu aceeaşi demnitate

să ascundem povara din sufletul nostru,

care este singura comoară pe care o mai avem.

Te sărut şi te îmbrăţişez cu toată dragostea,

Larisa.

Sora mea întru suferinţă,

Nu mai este cu putinţă,

Timpul, a-l da înapoi

Să-i avem aici cu noi.

În noaptea-n care lumea va petrece,

Va bea, mânca şi va dansa,

Noi, rezemate de o cruce rece,

Cu amintirile ne-om alina.

La masa cu două tacâmuri,

Privesc la scaunul din faţă,

Cu gândul pe alte tărâmuri,

Mă-ntreb, ce rost mai am în viaţă?!

Larisa.

Piatra-Neamţ 20 aprilie 2006

Dragă Lareta

Să primim Sfintele Sărbători de Paşti, cu lumină în suflet şi să-i simţim alături pe cei dragi plecaţi de mult dintre noi şi fără de care, sărbătorile nu vor mai fi niciodată vesele. Te îmbrăţişează cu drag Doina.

Roman 23 aprilie 2006

Doamnei Doctor Doiniţa Weinberg, Dragă Doiniţa

„Adevărat a Înviat”, mulţumesc pentru felicitare pentru gingăşia şi nobleţea sufletului tău de a nu mă uita în zilele acestea sfinte pentru noi.

Simt că eşti alături de mine şi împreună încercăm să umplem golul din noi. în noaptea de înviere, la lumina lumânărilor aprinse la căpătâiul celor dragi nouă, vom înălţa o rugă fierbinte şi le vom şopti cât ne este de greu. Ne vom întoarce acasă, vom ciocni oul de masă şi vom privi locul din faţa noastră care, a rămas pustiu pentru totdeauna. Al cincilea Paşte pe care îl vom petrece singure şi aproape cinci ani de când au plecat. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne mai dea putere, să rezistăm, să-i mai pomenim. Te îmbrăţişez cu toată dragostea,

Lareta.

 

Iaşi 23 aprilie 2006

Draga mea Larisa,

Fie ca Lumina învierii Domnului

să-ţi lumineze casa şi sufletul,

iar Sfintele Sărbători ale Paştelui

să-ţi aducă sănătate,

spor în toate, împliniri şi multe bucurii

alături de toţi cei dragi ţie.

Hristos a înviat!

Cu tot respectul şi dragostea

Marcela.

Iaşi, 25 decembrie 2006

Stau ascultând cum ceasul vremii

Grăbit aleargă, şi oftam…

Mi se părea că vremea trece,

Prin viaţă – doară noi treceam.

Lumina „Stelei” ce străluce

Şi Pruncul Sfânt ea ni-L vesteşte

Ne umple sufletul de slavă-I

Ştiind că El ne mântuieşte!

în Noul An ce va să vie

Cu Sfânta binecuvântare

Noi vă dorim ca să vă fie

Doar bine şi tot la mai mare.

Sărbători Fericite de Crăciun

Şi La Mulţi Ani! 2007

Am primit cu multă bucurie scrisoarea dumneavoastră şi fotografiile.

Mulţumim şi aşteptăm să ne spuneţi impresiile din America. Vă aşteptăm la Iaşi.

Cu drag,

Familia.

Prof. univ. dr. Alice şi Costel Pisică Donose

Iaşi 25 decembrie 2006

Dragă doamna Larisa,

M-au mişcat rândurile dumneavoastră care

au acutizat o rană de nevindecat,

aceea a singurătăţii.

Dar cât timp ne mai putem aminti,

suntem bogaţi şi

poate mai fericiţi decât cei ce se chinuie în doi,

fără iubire şi tandreţe.

Aşadar, să ne dorim sănătate

şi ani mulţi pentru a putea

duce mai departe imagini,

despre care numai noi şi Dumnezeu ştim.

Când veniţi la Iaşi să nu mă ocoliţi.

La Mulţi Ani!

Cu aleasă preţuire

Livia Cotorcea

Iaşi 25 decembrie 2006

Draga mea Larisa,

Din „castelul” meu de vise, trimit acum către tine „Colindul” meu de bine şi urarea de „La Mulţi Ani!”

Hai, hai, deschide uşa şi primeşte-le în „castelul” tău.

O urare şi o îmbrăţişare colaboratorilor tăi.

Cu drag,

Marcela.

67Eu şi dr. Marcela Zamisnicu pe cel mai înalt vârf al muntelui Victoria din HONG KONG, aprilie 2007

Iaşi 1 martie 2007

Stimată Doamna Doctor,

Am primit minunata dumneavoastră scrisoare şi fotografia. Pentru tot ce ne-aţi trimis,

vă mulţumim din suflet! Prin intermediul dumneavoastră am făcut şi noi o călătorie în noul continent. Ce minunat aţi descris totul!

De ce nu vă faceţi scriitoare? Aţi avea un câmp de relatare şi datorită studiilor şi cunoaşterii psihologiei umane, aţi avea mare succes. Noi la anul viitor vom împlini 50 ani de căsătorie, dacă vom fi sănătoşi şi dispuşi vom face o petrecere.

Cu Marcela încă nu ne-am revăzut. Am plecat la sora din Galaţi, din acest motiv am întârziat cu scrisoarea mea de mulţumire şi răspuns.

Vă urăm o primăvară frumoasă şi plină de bucurii, încununată de sănătate şi succes. Cu dragoste şi stimă

Alice şi Costel.

Bucureşti 25 decembrie 2006

Dragă noastră Larisa,

Sărbătorile Crăciunului şi Noului An 2007

să-ţi aducă multă sănătate, putere de muncă şi Bunul Dumnezeu să te ocrotească.

Îţi mulţumim pentru tot ajutorul pe care ni l-ai dat mereu în momentele grele din viaţa noastră.

Ne rugăm pentru tine şi te iubim din toată inima.

Cu toată dragostea

Irene şi Costel

Iaşi 18 decembrie 2007

Dragă Larisa,

Pentru acest Crăciun şi Noul An îţi urez sănătate deplină, să-ţi păstrezi energia creatoare şi speranţele în mai bine! Să ai succese în profesie, spor şi veselie în casa ta. Tu ai o personalitate puternică care inspiră curaj şi dorinţă de progres!

Bravo ţie!! Să te bucuri de tot ceea ce ai realizat!

Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

Cu drag, te îmbrăţişează,

Dr. Georgeta Săndulescu

Toronto 25 decembrie 2007

Draga noastră Nană,

Fie ca Sfintele Sărbători de Crăciun şi Noul An să vă aducă multă sănătate şi numai împliniri!

Vă aşteptăm cu mult drag să mai veniţi la noi.

Acum un an eram împreună, făceam cumpărături şi ne pregăteam să primim Sărbătorile de Crăciun aşa cum se cuvine.

Aici în preajma Sărbătorilor este o atmosferă cu totul specială, lumea devine mai deschisă, este mai veselă şi mai amabilă, simţi în atmosferă cum pluteşte miracolul venirii Pruncului Sfânt.

De Sărbători simţi nevoia să fii împreună cu cei dragi, cu cei apropiaţi, pentru că numai aşa bucuria poate fi deplină.

Vă sărutăm şi vă iubim, cu speranţa că măcar la anul vom fi cu toţii împreună.

Tudor Oboroceanu, fiul lui Lucian, 2007

Karina, Lucian & Tudor

Tudor Oboroceanu, fiul lui Lucian, 2007Tudor Oboroceanu, fiul lui Lucian, 2007

Nepoţii mei din Toronto Lucian Oboroceanu, cu soţia Karina,

Nepoţii mei din Toronto Lucian Oboroceanu, cu soţia Karina

Tradiţionalul brad din casa mea,

Cu ce-i mai frumos l-aş orna,

Cu globuleţe lucitoare şi ghirlande,

Cu fulgi de nea, mărgele şi smaralde.

Cu luminiţe ce se aprind în două faze,

Care dispar şi apoi apar în mii de raze.

Pe ornamentele din care sar scântei,

Aş scrie numele prietenilor mei:

Prietenii care m-au ajutat la suferinţă,

Pe aceea, pe care nu i-am mulţumit şi am căinţă.

Că toată viaţa am rămas datoare

De aceea n-am să-i uit cât voi trăi sub soare.

Prieteni noi, prieteni vechi,

Aş vrea să-i văd aici perechi, perechi.

Ca să-şi găsească în sufletul meu

O oază de linişte oricând.

Să dea bunul Dumnezeu,

Să aveţi un Crăciun fericit,

Un An Nou cu împliniri

Iar miracolul Sărbătorii

Să vă aducă speranţa în visele adeverite,

De mult timp dorite.

Cu toată dragostea şi sincera prietenie,

De care mă simt legată pe vecie,

Vă doresc să aveţi parte,

De bucuriile toate.

Vă îmbrăţişez şi vă iubesc mult de tot, LA MULŢI ANI!

JOCUL CLEPSIDREI

„…Opreşte trecerea.

Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire,

şi totuşi te rog: opreşte, Doamne,

ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”

Lucian Blaga motto la volumul

„În marea trecere” 1924, vol. „

Ce aduce unicornul”. Editura Minerva, Bucureşti, 1975

Trecerea implacabilă a timpului, deschide petalele florilor vieţii. Când vine vremea, petalele cad uşor şi ritmic după ceasul universului, multiplicându-se în miliarde de petale în univers. Ele devin corolă şi aură ocrotitoare. Ca într-un dans extatic zilele, orele, minutele, secundele multiplică, în fractalii2 sclipitoare şi multicolore, cioburi de oglinzi în care Dumnezeu luminează trecerea omului, de la răsărit spre apus. Unele clipe petală sunt ecou de clopot de denii, altele lasă pe cer trena de stele a nopţii, altele luminează sufletul-cămara împodobită în care vine Iisus… Nimic nu ar fi fără El, Calea, Adevărul şi Viaţa…

Clipe sau ore sau zile toate poartă culoarea sufletului înfiorat de chemarea luminii. Dar cât de grele par unele, biete scântei rătăcite în labirintul singurătăţii amorfe, ele decantează tristeţi şi clipele lacrimi rămân închise în turnul disperării… Dar clipa femeie, zămisleşte geniul creativitatea, este iniţiere şi taină. Ea deschide porţile viitorului, descătuşează energiile, lasă lumina să-i arate calea. Cu paşi uşori intră în realitate. Simt în mine puterea să dau iubire, frumuseţe şi bucurie oamenilor, să înfloresc clipele, orele, zilele, să celebrez sărbătoarea vieţii.

Un fractal este „o figură geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea să fie (cel puţin aproximativ) o copie miniaturală a întregului – Mandelbrot, B. B. The Fractal Geometry of Nature. W. H. Freeman and Company, (1982). Fractali aproximativi sunt uşor de observat în natură. Aceste obiecte afişează o structură autosimilară la o scară mare, dar finită. Exemplele includ norii, fulgii de zăpadă, cristale fulgere etc.

În zilele de sărbătoare, sărbătoresc singurătatea, o singurătate, care, uneori, începe să doară şi nici un medicament, cumpărat chiar cu bani grei, nu reuşeşte să-mi aline suferinţa. Mă aşez la masă cu singurătatea în faţă, stă exact pe locul pe care odinioară stătea tovarăşul meu de viaţă, cel care avea atâtea să-mi povestească. Privesc în gol şi aştept în zadar un semn, un sunet, dar … linişte, o linişte apăsătoare care este tulburată de valul de amintiri, amintiri care vor dăinui şi vor dispărea numai odată cu mine. Suportul meu moral este reprezentat de amintiri, de aici vine şi puterea de a trăi şi merge mai departe.

Au trecut aproape 7 ani, ce mult este de atunci, câte ore s-au adunat!… Sau parcă a fost ieri? Da, da, cred că a fost ieri, după durerea pe care o port în suflet de când a plecat.

Ce diferit se derulează timpul, timpul din zilele de lucru şi timpul din zilele de sărbătoare! De fapt, timpul curge în mod egal, percepţia este diferită, timpul nu se poate comprima sau dilata,. sau poate?!

Şi după atâtea gânduri, încep şi regretele, de ce nu am făcut mai mult pentru cel drag? De ce nu i-am dăruit mai mult timp? De ce am lucrat o normă şi jumătate? De ce am făcut atâtea gărzi, timp în care am lipsit de acasă?

Foarte multe lucruri aveau prioritate şi acum mă întreb, dacă am avut timp să-ţi spun cât te-am iubit?!

Experienţa dureroasă pe care am câştigat-o, mă face să vă dau un sfat vouă, celor care formaţi încă un cuplu, să vă bucuraţi că sunteţi împreună, să fiţi îngăduitori şi răbdători unul cu altul, lăsaţi mândria şi orgoliile la o parte şi deschideţi-vă sufletele încrâncenate, pentru ca micile necazuri să nu vă umbrească fericirea de a trăi. Nimic nu este mai valoros decât viaţa şi sănătatea.

Iar voi seniori, care aveţi poteca vieţii din ce în ce mai scurtă, mai îngustă şi mai anevoioasă de parcurs, trăiţi în prezent, cu dorinţa de a vă bucura de viaţă şi să fiţi fericiţi, dimineaţa, când deschideţi ochii, că o nouă zi pătrunde năvalnic în viaţa voastră.

Priviţi cu încredere spre noul an care vine şi cu speranţa că vor mai fi mulţi în faţa noastră, că vom avea fericirea să numărăm secundele, minutele, zilele, anii. La Mulţi Ani!!

 

 

POESIS

,,Est Deus in nobis”

larisa

Poezia este ca o domniţă gingaşă, nevârstnică şi frumoasă pe care se îngrijesc să o îmbogăţească, s-o gătească şi s-o împodobească alte multe domniţe, care sunt toate, celelalte ştiinţe, şi ea se cade a se sluji de toate, iar ele se cade a se înălţa printr-însa.”

Miguel de Cervantes Saavedra

 

 

 „ 28 Aprilie 1996″

E primăvară în natură şi e soare

Aici la noi, e sărbătoare

Căci Mihăiţă mâine-n 28

Şase decenii face, este bine copt.

Trecut-au anii, vrei nu vrei

Apar la tâmple ghiocei,

Dar, tu vei fi tânăr in veci

Ca la anii douăzeci.

Parcă mai ieri, copil erai

Cu ochi albaştri, păr bălai

Şi cu somnul prins în gene

Mergeai la şcoală, alene.

Timid, te-nchinai pe culoare

Astăzi, fără ascultare

Că n-am învăţat prea bine

Şi aş muri de ruşine.

Conştiincios in facultate

Examene treceai cu succes

Făceai proiectele toate

Între toţi erai cel mai ales

Şi aşa trecut-au ani în zbor

Când alb-negru, când color,

Cu o pensie de stat

In a treia vârstă ai intrat.

Îl vedeţi, că nici nu-i pasă

Are muzică aleasă

Dansul îl pasionează

Ca un balerin valsează.

De ziua ta, eu îţi doresc copile

Sănătate şi zile senine

Şi să fim tot împreună

Câţi ani au rămas in urmă.

Viaţa mea, cu tine-a început

În ceaţă e al meu trecut

Şi nu găsesc în amintire

Nici-o fărâmă de iubire.

Doar am iubit, de ce să mint?

Dar cât de vag acum mai simt

Cât de departe-au dispărut

De parcă ar fi morţi de mult!

Dar astăzi ochii tăi iubite,

Răpit-au clipe liniştite

Şi stăm de vorbă până-n zori

Iubindu-te, nu vreau să mori.

Aş vrea iubirea ce-ţi dau ţie

Să ţină mult, o veşnicie.

Să fie singura şi ultima

Din toată viaţa mea.

***

Toamnă ploioasă

Ploua mărunt, cu stropii mici

Şi ceaţa densă mă învăluia

Oameni grăbiţi, păreau furnici

Pe marginea şoselei care şerpuia.

Îmi aminteam de-o melodie

Pe care-o auzisem nu demult

In filmul „Un bărbat şi o femeie”

Ce mult aş vrea s-o mai ascult.

Mergeam şi depănam în amintire

Trecutul, de care veşnic ne-am legat

În ochi citesc a ta iubire

Şi vraja parcă m-ar fi fermecat.

***

Toamna

 

O toamnă ca toate toamnele

Ploaie, ceaţă, noroi şi vânt

Se culeg de pe câmp roadele

Frunzele cad la pământ

A trecut toamnă după toamnă

Din neguri apuse, iubirea mă cheamă

A încolţit ceva, ce mult aştepta

Sublima şi eterna – dragostea -!

Şi în decorul trist de toamnă

Cu frunze-ngălbenite care mor

Am învăţat că viaţa-nseamnă

Poezie, vise, dor!

Voi ochi, ce inima mi-aţi tulburat

Pe unde-aţi fost, pe unde aţi umblat?

Steluţe vii ce-mi luminaţi acum

Al vieţii mele drum!

Iubirea voastră doamnă

Va dăinui toamnă după toamnă

***

Iarna

Ninge, ninge cu fulgi mari şi grei

Acoperind case, parcuri şi alei

Întroienind drumuri şi poteci

Învăluind totul sub fulgii albi şi reci

Un fulg în goana lui nebună

Pe-o geană mi s-a aşezat

Şi ar fi stat aici o lună

Ca să-l striveşti c-un sărutat.

O buze dulci, calde si moi

Ce dor îmi e acum de voi!

Ochii-nchid şi-n amintire

Mai sorb din cupa de iubire.

Că e zăpadă, iarnă grea

Ce-i pasă inimii de ea

C-afară-i frig şi viscoleşte

Ce-i pasă celui ce iubeşte?!

Înfrunţi distanţe şi zăpezi

Şi lupţi contra naturii

O clipă doar să poţi s-o vezi

S-aduci prinos iubirii.

***

Vara

Pe-ntinsul verde covor de iarbă

Printre sălcii şi prin flori

Ochii-mi trişti cătau să vadă

De cu seară până-n zori.

Chipul drag ce nu s-arată

Nici acum şi poate niciodată.

Şi-n dorul tău iubite

Mă las îmbrăţişată-n lan

De firele de iarbă, de flori, de iasomie

Şi fruntea-mi răcoresc în apa ce mă-mbie

Cu unduirea-i lină

Şoptindu-mi, o să vină.

Şi-aştept aşa pierdută în visare

În mută, nesfârşită aşteptare

Şi parcă soarele-a rămas pe loc

Încremenit de hotărârea mea

Şi-a arborat şi el breloc

Si-o raz-a prefăcuto-n stea.

***

Suzuki

A fost cândva o fată

O fată minunată Fata orientală

Şi sentimentală

Suzuki se numea.

Îi dăruisem totul Inima

Şi dragostea mea.

Prima poveste de iubire

Credeam in fericire

Şi în nemurire.

A fost cândva o fată

Unde-o fi acum?

Fata dragă

Ce a plecat la drum.

S-a reîntors în ţara sa

Şi a luat cu dânsa

Inima mea.

O inimă zdrobită de durere

Care şi acum o cere

Cerului şi mării

Şi-n culmea disperării

O caut în stele

Şi în floricele.

Dar, e-n zadar.

Nici o privire

Nu mai primesc în dar

Totu-i amintire.

Şi am rămas

Să înnec în mine

Lacrimi de iubire,

Lacrimi de tristeţe

Şi nefericire.

***

Gânduri

Oare, se gândeşte el la mine?

Sau sunt mică, ne-nsemnată

Spre tărâmuri mai senine,

Paşii lui acum se-ndreaptă.

Dar, în fiecare noapte

De e nor sau e senin,

O să-ţi cânt iubirea-n şoapte

Şi un vers o să-ţi închin.

Şi de-o să priveşti spre mine,

În treacăt şi doar o dată,

Un poem de fericire,

Îţi voi închina pe dată.

Dacă de pe bolta rece

Căzătoare stea vei fi,

Uşor clipele vor trece

Şi în veci ne vom iubi.

***

Fiul Soarelui

 

Fiul Soarelui, rază de soare

Lumină de foc şi de jar,

Cum pot să-ţi mulţumesc oare?

Ce-ai vrea să-ţi dau în dar?

O inimă ce te iubeşte

Aşa cum n-a făcut-o niciodată,

Şi gândul care te-nsoţeşte

În drumul tău prin lumea toată.

Dar, poate nu te mulţumeşti

Cu-n dar atât de ne-nsemnat

De acea-n drumul tău tu încălzeşti

Mai multe chipuri de-odat.

Asta-i chemarea ta, rază de soare

S-aduci căldură şi lumină

Să-mbrăţişezi pe fiecare

Să le faci viaţa mai senină.

Fiul Soarelui, eu numai pe tine te iubesc

Mă scald în raza caldă de lumină,

Şi din speranţe vise împletesc,

Când fericirea mea va fi deplină?

***

Fiica Nordului

Fiica Nordului, rece ca gheţarii,

Rece ca noaptea polară,

Ai lăsat să treacă anii,

Fulgi de nea în păr să-ţi cadă.

Ascunsă-n apele fiordului,

Ai aşteptat ca într-o bună zi

Să te găsească Fiul Soarelui

Şi să te facă a-l iubi.

Iar gheaţa care te-a învăluit

În ani şi nopţi de iarnă grea

La prima rază s-a topit

Şi Fiica Nordului, iubea!

Iubea şi aştepta cu-nfrigurare,

Ziua polară, ziua senină

Şi aştepta cu nerăbdare

Fiul Soarelui să vină.

Cu raze calde-o mângâia

Şi o trezea la viaţă

Şi cu dragoste-o privea,

Când ea dormea pe flori de gheaţă.

Să te gândeşti la cel ce-ţi este drag

Şi atâta-i de departe,

Pe care-ai vrea să-l vezi,

În fiecare seară-n prag.

Dar ştii că nu se poate.

***

Ruga Fecioarei

Nu-mi întinez trupul

Cu poftele carnale

Şi nu aduc iubirii

Prinos de osanale.

Voi fi pe totdeauna

Mireasa ta dintâi

Sfântă va fi cununa

Cum alta-n lume nu-i.

Te rog Slăvite Doamne

Ascultă ruga mea

Dă-mi albă diademă

Ca cea mai pură stea.

***

10 aprilie 1969

O glumă

Dialog între mama şi sora mea Tamara, în vizită la ea acasă.

Sărut-mâna, Bună seara,

Bine-ai venit scumpă mamă,

Ia loc de te odihneşte

Obosită eşti, fireşte,

Povesteşte-mi ce mai faci?

Cu tăicuţul cum te-mpaci?

Îţi dă timbre de scrisori

Ca să le scrii la surori?

Haide spune Micaşel

Tot ce ai pe sufleţel.

Nu vorbi aşa Măruţa

Că al vostru e tăicuţa.

A muncit şi el din greu

A ajuns ajutorul meu.

 

Acum economiseşte

Pentru casa ce-şi doreşte

Să v-o lase moştenire

Să aveţi o amintire.

 

Micaşel e grijulie

Sfaturi dă cu miile:

 

Mamă dragă, n-ai papuci

I-ai pe ăştia de-aici

Ia-ţi pe tine-un capoţel

Că te trage-un curenţel.

 

Mara, plânge băieţelul,

Fă mămăliga cu telul,

Dă fuga şi pe balcon,

Căci te strigă jos un domn,

Pune-ţi căciuliţa pe ochi

Ca-i putea să te deochi.

 

Mara curge apa-n baie

Strânge ceva şi de ploaie

Vezi că supa dă în foc

Lasă pantofii cu toc.

 

Ai făcut şi tăiţei?

De ce plâng cei mititei?

Unul pare îmbufnat

Cel mic a căzut din pat.

 

Şi-uite-aşa trecu şi ziua

Mara un pachet de fiere

Mama turuind într-una

Sfaturi dând, din prevedere.

8 noiembrie 1977

La Clubul Sportiv au avut loc mai multe aniversări, şi alte evenimente. Familia Grosu Eugen şi Elena, părinţii finei Dr. Firăstrău Eugenia, au sărbătorit nunta de argint. Astăzi fiind Sfântul Mihail şi Gavril sărbătorim onomastica lui Mihai, a domnului Mircea, fratele doamnei Grosu, A domnului Mihai Halac, cumnatul doamnei Grosu şi soţul lui Motănel, ziua lui Miki, şi Dumitru, verişori de-ai finei Jeni şi intrarea în serviciu a finului Dr. Firăstrău Victor.

Cu atâţia sărbătoriţi eu nu ştiu dacă au mai fost invitaţi, dar au fost, o sală plină.

Auzit-am că pe-aici Sunt Mihai, mai mari, mai mici Alţii, ani douăzeci şi cinci Sărbătoresc tot aici.

Iară, unul mi se pare Este doctor, doctor mare A debutat de cinci zile Ruşinos este din fire.

Celor cu douăzeci şi cinci De la Sfânta Cununie Dorim să ajungă bunici Şi tot bine să le fie.

La nunta de argint La care cu drag am venit Vă aducem multă sănătate Suta de ani de se poate.

Că sunteţi oameni serioşi şi buni, Aşa cum rar se întâlnesc Dorim să fiţi chiar şi străbuni, Cum merită cei care se iubesc.

Cu o fată minunată şi frumoasă Cu un ginere deştept şi bun Şi un băieţel ce e acasă Păşească şi el pe acelaşi drum.

Vă consider oameni fericiţi Sunteţi încă tineri şi în floarea vieţii Dorim mereu să vă iubiţi Ca şi în anii tinereţii.

Finuţilor noştri dragi

Pe care soarta ni i-a scos în cale

Le dorim să fie Aşi

În meseria pe care

S-o facă cu pasiune,

Cu dragoste şi afecţiune.

Un Mihai, zis Mircea

Nu-i „Cel Bătrân”, dar este bun

Să fie mereu ca aicea

Puternic ca un stăpân.

Să nu se mai vaiete că-l doare

Ba la cap, ba pe la şale,

Să nu mai facă nevroză

Nici-o „ită”, nici-o „oză”

Activ la orice sindrofie

La patroane, cununie,

Îi dorim multă sănătate

Să legene a sa nepoată

Care e acum în bezna uterină

Şi abia aşteaptă ca să vină.

Iar, lui Miki, fecior mic

Îi dorim să crească-un pic

Şi cu multă sănătate

Să aibă succese-n toate.

Şi apoi c-o fetişoară

Să facem o nuntă iară.

Domnului Mihai Halac

Mai multe urări îi fac

În primul rând sănătate

Apoi să vină o nepoată

După care-o nuntă mare

Cu cea de-a doua fecioară.

Îi dorim să fie „cuminţel”

S-o iubească mult pe Motănel

O soţie cum rar vei mai găsi,

Oricât de mult te-ai strădui.

Doamna este delicioasă Mititică, dar frumoasă

Să ajungeţi la nunta de 50 ani Tot aşa de tineri şi de tari.

Miki, Dan, ambii Dumitru

În familie de intru

Vor face economie

Un patron, o sindrofie.

Deşi Dumitru a trecut

De atunci nu e prea mult

Aşa că-i putem sărbători

Fericire-a le dori

Cu ale lor partenere

Să trăiască două ere.

Am şi eu un Mihăiţă

Căruia îi doresc sănătate

Cu mine dacă se poate

Să trăiască-n fericire

Dragoste şi mulţumire.

Să nu mai fie mofturos

Dimineaţa somnoros

Să nu mai circule în travesti

Noaptea până-n zori de zi.

Prin casă cu casetofonul

Că nu are cine să-i ţină isonul.

În căutare de muzică bună

Pe care-acum să v-o pună

Căci de vreţi muzică măi frate

Vă-mpuie capul cu de toate.

Cu dixie-land, fox, tango, vals,

Cu cha-cha-cha chiar şi cu jazz.

De când şi-a luat casetofon

Adio linişte, adio somn.

Pe muzică-i reprofilat

Nu mai ajunge noaptea-n pat

C-a prins-o iar pe Dalida,

Nana Mouskouri e ceva!

Ocazie rară, cum s-o pierzi

Pe Reta doar, zilnic o vezi.

Şi uite-aşa, de-o lună-n coace

Casetofonul nu-i mai tace

Cum scot o vorbă o şi-nghit

Ca prins ceva deosebit

Dar, oricum, este soţul meu

Ambii la bine, eu la greu.

Îi doresc multă sănătate

Şi piatra din rinichi s-o scoată

Din ea să-mi fac un inel greu

Să-l port cu mine mereu.

Şi tuturor ce-s adunaţi

Prieteni, rude, surori, fraţi

Le dorim petrecere bună

Cu toată lumea împreună.

Voie bună şi antren

De la familia Schuster.

29 aprilie 1979

Felicitare de ziua lui Mihai de la Tamara.

Azi de ziua ta,

Când pomii sunt în floare

Noi toţi îţi vom ura

Să ai noroc sub soare.

Acum când ai ajuns

În vârf de piramidă,

Să fii mereu convins,

Că orice cărămidă,

Pe care ai clădit-o

În anii tăi de trudă,

Acum ţi-e răsplătită.

Te-ai şlefuit în viaţă

Ca să ajungi om mare

Aşa cum primăvara

Face din pom o floare.

Şi drumul ce-ai parcurs

Să nu-l uiţi niciodată,

Căci anii ce s-au scurs

Te-au ajutat în viaţă.

Aceşti ani ce-au trecut

Să-i scrii în calendar,

În ei tu ai crescut

Şi ei ţi-au fost în dar.

5 ianuarie 1997

Împlineşte azi patruzeci şi trei

Anii trec de vrei, nu vrei,

Dar tot tânără, frumoasă,

Cum erai la mama-acasă.

Energică şi zglobie

Veselă la sindrofie

În priviri ai primăvara

Chiar dacă te-ai născut iarna.

Îţi dorim în acest nou an

Şi de zi aniversară

Să rezolvi ce ai în plan

Să te plimbi şi pe afară.

Să-ţi trăiască bărbăţelul,

Copilaşii şi căţelul

Să aveţi belşug în casă

Bucate bune pe masă.

Finei mele, Doctor Eugenia Firăstrău

S-ajungeţi suta de ani

La Anul şi La Mulţi Ani

Că naşii s-or bucura

Într-un colţ de-or mai sta.

81


 

 

Reclame